Cinematografia lui Pierre Schoendoerffer trăieşte în simbioză cu romanele sale, în vreme ce literatura însăşi se hrăneşte din mişcarea unei existenţe care nu are nimic comun sau mediocru. Schoendoerffer poate fi apropiat de Joseph Kessel sau de Joseph Conrad prin capacitatea de a oferi artei ceva din tumultul de aventură şi de angajare al vieţii sale. Cel care sare cu paraşuta în Indochina, spre a fi luat prizonier de vietnamezi după bătălia de la Dien Bien Phu, este bântuit, în paginile şi în cadrele filmelor sale, de umbrele şi de sunetele unei lumi pe care a lăsat-o în urma sa. Arta lui Schoendoerffer este o sinteză, unică, de virilitate eroică şi de ambiguitate melancolică. Nuanţele şi emoţiile plutesc peste un univers marcat de moarte şi de dezolare, dar impregnat de sentimentul prezenţei magice. Indochina îşi are în operele sale un ecou îndepărtat şi muzical.
„Le crabe-tambour” este exerciţiul ficţional pe care Schoendoerffer însuşi îl transcrie cinematografic. Imaginat ca o partitură simfonică şi organizat sub semnul rememorărilor şi al flash back-urilor, filmul din 1977 convoacă traumele unei Franţe ce trece de la ruina războiului din Indochina la înfrângerea şi abandonul din Algeria. “Le crabe-tambour “ este, în egală măsură, marcat de camera de filmat a lui Raoul Coutard, cel care a dat “noului val francez” şi lui Godard amprenta lor de eleganţă penetrantă.
Vasul care îl duce spre Nord pe comandantul muribund, ( un Jean Rochefort monumental în sobrietatea lui tragică) înaintează spre un continent al memoriei. Vocea lui Pierre, medicul de navă reîntors din Vietnam ( Claude Rich) face să se nască un coridor pe care se iveşte efigia enigmatică a lui Crabe-Tambour însuşi, locotenentul de navă Willsdorff ( un Jacques Perrin înconjurat de aura de romantism epic a marilor aventurieri).
Willsdorff, modelat de Schoendoerffer după biografia lui Pierre Guillaume, ostaş în Algeria şi militant al OAS, este fiinţa in jurul căreia se ţese acest film spectral şi melancolic. Niciodată prezent cu adevărat în cadrele peliculei, evocat ca o umbră ce îi domină de cei care i-au fost alături, Willsdorff este o inimă conradiană, sedusă de chemările apelor şi pământurilor care se deschid înaintea sa. Din Indochina până în Algeria, din Somalia până în Atlanticul de Nord, Willsdorf ( fratele acelui legendar adjutant alsacian din “ La 317-e section”, întruchipat de Bruno Cremer) este una cu istoria veacului său. Pe vasul care merge spre Nord, toţi călătorii sunt sub apăsarea memoriei acestui om- pentru Comandant, voiajul ultim este o cale de a atinge mântuirea, prin împăcarea cu acel locotenent pe care l-a trădat, în urmă cu mai mult de un deceniu, în îndepărtata Algerie. Dar această redempţiune nu va veni cu adevărat niciodată. Între talazuri, Comandantul şi Willsdorff rămân despărţiţi, separaţi de rana care s-a deschis, spre a nu se mai închide niciodată.
În cele din urmă, moartea îl va ajunge din urmă pe Comandant. Cancerul ce înaintează în trupul său nu mai poate fi oprit, nici măcar de mişcarea apelor oceanului. Reîntoarcerea în Franţa este întoarcerea în pământul în care îl aşteaptă eterna singurătate. Cât despre Crabe-Tambour, el este zidit, la rândul său,în mormântul navei de pescuit, pe care a ales-o drept refugiu după eliberarea din închisoare. Alături de pisica sa neagră, el este una cu fluviul din Indochina,pe ale cărui unde a alunecat, cândva, într-o altă viaţă. ( Ioan Stanomir)
