M-am pierdut printre clădiri şi nenumărate curţi, iar când am întrebat cum mă întorc un îndrumător m-a dus la o staţie unde oamenii aşteptau să vină un autovehicul electric, care făcea curse între diversele obiective ale complexului.
Sabina Fati,” Singură pe drumul mătăsii. 80 de zile, 15 000 km, 2 500 de ani de istorie”, Humanitas, 2015
Pe stradă, aproape toate femeile din oraş se îmbracă în chador negru. Siluetele negre sunt cu atât mai numeroase cu cât în fiecare zi vin aici sute de pelerini. În jurul meu, o grămadă de tineri pioşi se roagă la mormântul celui de-al optulea imam al şiiţilor. Clădirile din stabilimentul construit în secolul al XVII-lea sunt ornate, în stil persan, cu oglinzi, iar înăuntru oamenii meditează, citesc, se roagă sau doar stau. Mă uit la un cuplu sub 30 de ani: el recită din Coran, ea dormitează cu capul pe umărul lui, ţinându-i pe coapsă mâna din care îi atârnă mătăniile de plastic strălucitor.
Îmi aduc aminte de poveştile călătorilor şi diplomaţilor occidentali sau ruşi care au trecut prin Maşhad la începutul secolului trecut, relatând despre „legalizarea prostituţiei“ de către instituţiile şiite de aici, adică acceptarea mariajului temporar (sigheh), prin care fetele erau cumpărate la preţuri de nimic pentru o lună, pentru o săptămână sau chiar pentru o zi, după ce mullahul le citea o rugăciune de binecuvântare. Însă şi în cazul căsătoriei permanente (aghdeh), părea să fie vorba doar despre servicii sexuale, fiindcă majoritatea bărbaţilor îşi doreau „o casă, o grădină, cinci măgari şi două neveste“122. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, susţine Amir, care a trăit o vreme în Statele Unite şi s-a întors acum câţiva ani, doar că astăzi în loc de măgari vor maşină. Amir m-a oprit pe stradă încercând să mă convingă să merg cu el la Nişapur, la 50 de kilometri de Maşhad, acolo unde se află mormântul lui Omar Khayyām, poetul mereu revoltat de ipocrizia credincioşilor radicali.
