HAMLETIANĂ

A fi şi a nu fi…
Vedeam mişcarea
Ca pe un dor al neclintirii,
Şi întunericul ca insomnia
Luminii, când dispare ora.

Ce-aş fi putut s-aleg,
Când eram totul?

De-aş fi străpuns imaginea, pumnalul
Mi-ar fi ucis departele, şi umbra-mi
Şi-ar fi purtat, prin fantomatica cetate,
Aceeaşi pelerină de acum.

Ei spun că tatăl meu ar fi murit,
De parcă,
Se poate-ntr-adevăr muri;
Să uit ceva nenfăptuit,
De parcă,
Uitarea n-ar fi liniştea memoriei,
Care-şi contemplă dăinuirea.

Cuvinte, ce sonoră risipire,
Când peste cimitirul vocalelor, tăcerea
Îţi picură-n timpane îndoială.

Se-aude cineva fără-ncetare,
În preajma mea…
Doar dacă-mi ţin suflarea,
Nici el nu mai respiră;
Iar când fug,
Pe talpa mea el se lipeşte ca ţărâna,
Şi o armură rece mi se lasă
Pe pleoape, când încep a cuteza.

Nu, nimeni nu mă poate dezlega,
mi-e fiinţa năpădită de nefiinţă,
şi mă ridic din ce în ce mai singur,
de după orizontul lumii,
precum un ochi imens, întredeschis.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *