Chestia e dacă vreau să vorbesc despre vis – la plural ar fi vise – ca manifestare a subconştientului atunci când suntem cel mai puţin conştienţi – dormind – sau mă încumet să vorbesc despre vis – la plural ar fi visuri – ca rătăcire, absurdă uneori, în spaţiul acela, binecuvântat de Dumnezeu, al posibilităţilor de contactare a realului, dar mai ales al înscrierii imposibilităţilor în real, al traversării dincolo în teritoriul confuz-fascinant al imaginilor compuse arbitrar, ilogic-motivat orbecăind în neştire, dar mânaţi de disperata nevoie de a fi şi, cumva, de a şti?
Visăm fără explicaţii, uneori inteligibil, alteori cacofonic, călătorim fără nicio socoteală în toate direcţiile, plutim pe apele umflate, păşim în neştire chiar atunci când ni se pare că ne cufundăm, zburăm îmboldiţi de o ciudată teamă total nejustificată, dar intensă, paranoică unori, dar trebuie să scăpăm, ne aruncăm înainte şi înapoi cu o curiozitate obsesivă, nu invăţăm nimic deşi suntem într-o căutare continuă, ne tăvălim în ierburi, iubim abisal, strigăm cu disperarea singurătăţii, ucidem chiar sau ne lăsăm ucişi, vise, visuri, vise…?
Şi gata!
Serios?
Unde mai pui că ne şi ancorăm în visele astea caraghioase, stăm agăţaţi de intensitatea lor şi, de ce să n-o spunem; încercăm interpretări, traduceri raţionale, semne, undele telepatice nu ne dau pace, ştim câte ceva despre ele, coincid cu ceea ce ni s-a transmis ca tradiţie verificată pecuvânt de onoare şi păşim în acest “web” de traduceri care mai de care mai absurde: dacă schimbi, încerci, cumperi pantofi, ai veşti proaste, proaste rău, înnoirea garderobei completează senzaţia de catastrofă iminentă; ce să mai vorbim dacă visăm copii mici, sugari, vreau să zic, ce mai, se prabuşeşte lumea; da, dar dacă zbori…e…asta e altă poveste, starea euforică din vis este reflexul fericirii care te găseşte aşa subit, fără motiv, pur şi simplu, pluteşti deasupra a tot şi toate, te înconjoară nimbul puterii pe care, sigur, altfel n-o ai, e ceva să poţi da cu tifla şi mai ales să consideri că nimic nu-ţi poate întina satisfacţia de a fugi din faţa oricărei necunoaşteri, a oricărei tristeţi, a oricărei spaime, a oricărei dureri, pluteşti ireal dar contactezi realul şi, în final, te frămânţi în a înţelege ceea ce este, de fapt, de neînţeles, un conglomerat de trăiri converg în a-ţi creea o stare naturală de odihnă sau neodihnă, după cum îţi dă mâna!
Pe urma, viaţa se desfăşoară conform canoanelor zilnice, curge!
Simplu!
Simplu?
Păi visările, nu visele, visurile ca relaţie conştientă între realul imediat şi permisiunea depăşirii lui, visurile ca sansă, păşire, imprudentă păşire în spaţiile miraculos posibile ale cunoaşterii, visurile ca arogantă, impertinentă îndrasneală ori justificată aspiraţie către atingeri intangibile, visurile ca definiţie a ceea ce suntem, fie că păşim terestru, fie că ne permitem zboruri astrale, visurile, ce facem cu ele?
Aiurea, ce să vorbeşti despre ce îi trece omului prin cap cam de când se naşte şi pâna renunţă?
Totul nu-i decât un conglomerat de gânduri fantezice şi pe baza cărora ne şi desfăşurăm pe parcursul ăsta scurt, uneori cuprinzător, alteori sec, golit de toate şansele şi pe care îl îvăţăm ca viată, nu prezenţă existenţială ci consum personal, viaţă, zic: te zideşti între cărti, (ce-ţi poate alimenta visările mai abitir ca o carte?) ţi le pui căpătâi, te hrăneşti cu ideile, vorbele, formulele pe care ţi le oferă, navighezi printre întrebările uneori criptice alteori inteligibile, te simţi asaltat de o lume pe care o iubeşti la disperare şi de aia nici nu-ţi trece prin cap să o judeci, să o pui la îndoială, stai cocoţat pe miile de pagini concepute de alţii şi te laşi furat, dizlocat, rătăcitor într-un univers la care ai aspirat de la începuturi, îţi picură versuri pe gene “ostenite”, te bântuie eroic dorinţa de a învinge, călătoreşti nostalgic pe mări “pierdute-n spaţiu”, iubeşti fără reţineri, te zbaţi fară oprire……VISEZI !
Şi nici vorbă să dormi!
Îţi decorezi existenţa cu câţi cai verzi pe pereţi vrei, îi aduni în herghelii, dacă te ţin curelele, le dai drumul să tăvălească sub copite cam tot ceea ce ştii, îi vezi dezlanţuiţi şi-ţi plac, starea de exaltare a forţei pe care ţi-o dă imaginaţia scăpată din chingi merită orice sacrificiu, visurile ies pe uşă afară şi le laşi să-şi facă de cap, ba mai mult, le urmezi indiferent cât costă aventura asta: te duci la şcoală, “nu se mai stă în ziua de azi la coada vacii, minte ai aşa că…”, ai vrea la disperare să te faci actor, să fi aşa în văzul lumii, cineva acolo…. ”vezi de treabă, ce asta e meserie şi nici cine-ştie-ce frumos nu eşti, n-o să faci mare brânză…” aşa că aterizezi la Politehnică, e practică, versurile alea secrete pe care le scrii în nopţile cu lună zac în sertarul de la bucătărie unde sunt aruncate toate reţetele alea la care nimeni nu s-a uitat vreodată, te-nsori, nu te-nsori, nu e deloc semnificativ, copii ar fi dacă i-ar da Dumnezeu, calci alăturea cu drumul de multe ori, dar ai steaua ta norocoasă şi ieşi basma curată, oboseşti, sigur că oboseşti tot tatonând ceea ce ai vrea să faci şi faci numai ceea ce se poate, oboseşti unori în aşa măsură că vrei s-o iei razna şi o şi iei, păşeşti într-o altă lume de care ai tot învăţat, ai tot citit şi, slavă Domnului, ştii cam cum e şi când ai făcut saltul şi te aşezi ca de la început, constaţi c-ai luat plasă, nu e nici pe departe ce-ai visat, constaţi o rătăcire fără întoarcere şi când ai ceva timp să caşti ochii constaţi că ai albit, doctorul zice că ai tensiune, trebuie să-ţi scadă burta, mai totul a devenit nociv şi, culmea, începi să te uiţi înapoi şi constaţi că visurile “dulci şi senine” sunt numai o făcătură scriitoricească care te-au mânat înhămat la o caruţă de împrumut şi pe drum… ştiu eu… ocolit, să zicem!
A meritat?
Întrebare degeaba!
