Cînd a ieşit din hotel se întunecase şi Cîinele îşi spunea, consolator, că asta e viaţa. Poate că pe Mari a lui nu merita s o înşele, chiar dacă era dispus s o facă – ori, mai ştii, după ce Nana îl sărutase şi părea cît se poate de dispusă să i ofere şi celelalte secrete fizice ale ei, se trezise în ea apărătoarea metafizică a redutei căsniciei ei şi a lui, la pachet. Cîinelui nu i se părea că ar fi înşelat o pe Mari dacă Nana i ar fi deschis uşa. Asta ţinea de treburile lui de Gastronom, la fel cum atunci cînd se ducea la tv se lăsa fardat înainte de a intra în studio sau cum se culcase cu doamna Surugiu în semn de recunoştinţă pentru sfaturile ei. Da, admise Cîinele în timp ce şi conducea maşina către casă, se culcase cu plăcere cu doamna Surugiu, nu neapărat pentru că avea un fund atrăgător şi sîni încă excitanţi, ci mai mult pentru că i se părea că astfel pătrundea în misterele bunelor maniere pe care ea le cunoştea.
Cu Nana, era – poate – altceva. Nu voia neapărat să se culce cu ea. Se mulţumea s o atingă şi era fericit cînd vorbea cu ea, ca şi cum organele vorbirii lor, cînd se împleteau schimbînd cuvinte, l ar fi condus în profunzimile unde burta şi sexul se întîlnesc într o cutie de rezonanţă comună. Era însă ceva în neregulă în chestia asta ; fata care l recunoscuse în parc, dezamăgită, celelalte două, cu rîsul lor chicotit ; şi el, ridicol, în faţa uşii pe care Nana refuzase s o deschidă. Frînă brusc în dreptul unei cabine telefonice. Auzi un claxon urmat de finalul unei înjurături dintr o limuzină verde cu geamurile coborîte, care trecu încet pe lîngă el şi acceleră cîţiva metri mai încolo. Cîinele opri motorul – asta i ar mai fi trebuit acum, să l fi buşit careva ! Pufni şi el în rîs, ca fetele din parc, cu gîndul la vocea piţigăiată a centralistei hotelului : Să vedem dacă doamna deputat e în cameră ! Şi pe urmă, ce ? Eventual : Nu te am auzit, eram în baie ! Sau mai rău : să ridice receptorul şi să închidă după ce l ar fi auzit, ca şi cum i ar fi întredeschis uşa doar ca să i o trîntească în nas. Nana avea şi un telefon mobil, o jucărie mică, neagră, care făcea parte din dotarea ei de parlamentară ; îl notase undeva, dar pînă acum n o sunase pe numărul acela. Habar n avea dacă de la un telefon public putea intra în reţeaua mobilelor şi nici n avea chef să încerce : cabina puţea a urină.
Cînd ajunse în spatele blocului se simţea aproape binedispus. Băgă maşina în garaj după ce se chinui să deschidă lacătul cu cifru – o tîmpenie inventată pentru oamenii cinstiţi, nu pentru foarfecele de tăiat fierul cu care operează hoţii expeditivi. Se însera şi dinspre Lacul Morii veneau roiuri de ţînţari. Îşi recunoscu progeniturile într un grup de şapte, opt adolescenţi, băieţi şi fete, care ascultau muzică la un casetofon cu boxe, fumau şi aveau între ei cîteva sticle de Coca Cola. Mari spunea despre băiatul lor cel mare că seamănă cu el, din cele cîteva fotografii pe care le avea din adolescenţă.
Cristian Teodorescu, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui
Cartea Românească, Polirom, 2015
Nu părea. Petre era un băiat arătos, încă de pe acum mai înalt decît el. N avea nevoie de ochelari şi ştia să se poarte cu fetele, ceea ce el nu învăţase nici pînă acum. Cîinele nu şi l putea imagina pe Petre aşteptînd, ca el, în faţa unei uşi închise. Nu că ar fi fost imposibil, dar cel puţin nu părea să fi trecut prin asemenea experienţe. Cîinele se opri în dreptul lor – le adulmecă haloul de fum, sperînd ca în sticlele de Coca Cola să nu fi fost amestecat şi alcool. Unul dintre ei, Grasul, răspunse întrebării pe care Cîinele nu ştia cum să le o pună, ca să nu aibă aerul că i interoghează. „Dacă vreţi, suflăm în fiolă !“ „Nu i vorba de asta. Cînd eram ca voi, dacă mi permiteţi, experimentam tot felul de porcării. Una dintre chestiile alea avea un nume sexy : Covagin !“ Cîinele ar mai fi stat de vorbă cu ei, dar simţi, din tăcerea stingherită care urmă, că cei opt adolescenţi, dintre care trei erau fete, vorbeau cu el din politeţe şi nu voiau s o lungească. Era o zi tîmpită ! decise şi o luă din loc. I ar fi plăcut ca băieţii lui să l urmeze, dar nu după o ridicare neputincioasă din umeri către ceilalţi : Hai că ne cărăm !, ci din propria lor dorinţă. O dorinţă care, dacă o fi existat, nu i a făcut să şi părăsească prietenii din spatele blocului, de dragul lui. Poate că nici nu aveau de ce. De cînd făcea pe Gastronomul, nu mai găsea timp şi pentru ei. Dar mai aveau ei nevoie de timpul lui ? Nici măcar ăsta mic ! Şi de cînd el intrase în pielea Gastronomului, Mari nu le mai cumpăra haine de la second hand şi nimeni nu mai scria în praful de pe parbrizul maşinii lor : privatizat nespălat. Ce idioţenie făcuse, totuşi, că s a dus să i bată Nanei la uşă ! Cîinele întoarse indispus spatele oglinzii din lift. În cutia cu pereţi din carton presat care l urca mirosea a doamna de la etajul şase – grasă, păr violet şi un parfum ieftin, agresiv, care contrasta de a dreptul trist cu faţa ei ştearsă.
Înainte de a băga cheia în broască, apăsă pe butonul soneriei – era semnalul lor, pe care nu mai ştia de cînd nu l mai folosise. Mari îl aştepta în hol, în halatul ei alb de baie. Părul îi mirosea a pulpă la tavă cu sos de roşii, a fum de ţigară, iar sub halatul de baie Cîinele descoperi vechea ei fustă galbenă, de învăţătoare, pe care o îmbrăca la zile festive, ajunsă acum fusta pe care o purta în casă cînd era binedispusă. Începuse să se întunece, iar Mari era într una din serile ei glorioase, cînd făcea cu el tot ce şi imagina şi Cîinele, dar nu și găsea cuvintele să i spună, şi din cînd în cînd sărea din pat, să vadă pe fereastră dacă băieţii erau tot acolo. Apoi Mari i a aprins o ţigară. Înainte de a şi aprinde şi ea ţigara, întinsă cu faţa în sus, Mari îi spuse că îl căutase la telefon deputata aia a ta. Cîinele îi puse mîna pe burtă şi o mîngîie, coborînd întrebător cu vîrfurile degetelor. Mari îi luă ţigara din mînă şi o stinse în scrumiera de pe noptieră. Se întunecase atît de mult, încît se transformase în propria ei umbră, care se întinse din nou deasupra lui. Cu gîndul la uşa închisă a Nanei, Cîinele răsturnă în tăcere umbra de deasupra lui, gustă saliva lui Mari, adulmecă mirosul de friptură din părul ei şi, cînd se desprinseră unul din celălalt, se întrebă de ce l căutase Nana.
După ce s a întors din baie, în halatul ei alb, Mari i a spus din nou că deputata îl căutase. Intuiţia feminină ! ricană Cîinele în gînd, întrebîndu se totuşi dacă nu cumva Mari bănuia ceva şi voia să l vadă cum reacţionează, deşi nu prea ar fi avut de ce.
