Trupul – spunea – se sedimentează prin atingeri
(altfel nu există) şi mi-ar plăcea să știu
trupul unei femei care de mult n-a mai fost mângâiată de nimeni
trup aproape vidanjat de absenţa mâinilor
(absenţă care mereu alcătuiește o aură
unde mici accidente şi frustrări polizează încet
carnea pielea –
aură-corset! – acea aură îşi are austeritatea ei…)
iar noaptea când femeia aceea singură în patul ei:
lovindu-se neputincioasă doar de cearșaf şi plapumă
iar cearșaful şi plapuma alunecând şi risipindu-se de pe trupul ei gol
colțuros
care altă dată le ținea magnetic (cum
mirosul de piele şi suc seminal vâjâie în depărtare
într-o altă ființă!)
lovindu-se doar de cele patru radiografii ale prezenţei ei
patru pereți mumificați
pe care ea îi cunoaște şi răs-cunoaște
şi din care totuși încearcă să afle ceva nou
vreo fisură pe care n-a văzut-o până atunci
să-şi pună o dorință
care şi aceea să ajungă tot în trecut
să fie una cu trecutul
unde atâtea feţe necunoscute țin feţei noastre necunoscute
de bine de rău companie (pătimașă!) –
Şi aş mai vrea – spunea acel om – să știu nervozitatea acelei femei
când vede că nu mai vine somnul (nu mai vine-odată!)
fragila nervozitate pe care de fapt o avem toți în secret
noaptea
la gândul că de pe trupul nostru colțuros şi gol
orice-o-fi-după-moarte ar aluneca şi s-ar risipi
la fel.
