Peruca lui Robespierre

E trist destinul justitiarului de catacomba. Se credea menit sa aduca lumina, sa-si indrume semenii spre zonele pure ale unei moralitati fara cusur, a luptat cu leii si paraleii, si-a construit un nume, se visa recunoscut, aplaudat, aclamat. Facuse ceea ce altii nu indraznisera macar a visa. Nenorocul l-a urmairt ca un blestem al celor pe care ii sfidase. Este logodit cu ghinionul.

A fost lasat in urma, a pierdut toate trenurile posibile, traieste din dosare ingalbenite de vreme, dintr-o gloriola vesteda. Da note, trage de urechi, vorbeste in numele universului. Nu i-a ramas decat atat, ecoul propriei secretii a urii, al unui icter metafizic pentru care nu s-a gasit si nu se va gasi niciodata vreun leac. Avea ambitia sa lase in urma o opera morala. Nu ramane decat rumegus ranced. N-a avut dusman mai mare decat auto-imaginea sa. Un Dorian Gray al timpurilor noastre…

Absolutismul sau de mic Saint Just la pensie nu mai convinge pe nimeni, traieste pe margine, isi admira pozele din timpuri de mult apuse. Din personajul tonitruant de-odinioara a ramas doar o voce ragusita. Din Robespierre n-a mai ramas decat peruca. Splendoare in baltoaca, buruieni, mucegai, noroi.

Locuieste pe un napastuit, dezolant Bulevard al Amurgului, intre icoane sfaramate si margele desirate. Nu-i mai mai bate nimeni pragul casei, vorbele sale, candva sorbite cu nesat de mai tinerii invatacei, se sting intr-o pacla fara noima. Lectiile sale suna ca o pedagogie a neantului. Declin, scrum, tacere, pustiu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *