Regizorul Eugenio Barba a adus la Teatrul Grivița 53, prin „An Ordinary Day of the Dancer Gregor Samsa, un Kafka reinterpretat, prin plasarea paradigmaticului Gregor Samsa într-un spațiu postmodern, în care sentimentul absurdului este surprins în evoluție, într-o încercare de destructurare şi în relaţie cu corporalitatea. Absurdul clasic, imaginat de Kafka la începutul de secol XX, devine un absurd încă şi mai intens, sporit de postmodernitate și de un spațiu contractat de viteză şi de accelerare.
Spectacolul lui Eugenio Barba preia elementele specifice personajului kafkian pe care i le atribuie dansatorului cu acelaşi nume, un personaj nou, ce nu poate scăpa de obsesia repetiției materialelor sale performative. Acestui nou personaj postmodernizat i se adaugă și detalii biografice din „Scrisoare către tatăl meu” a lui F. Kafka.
Noul Gregor Samsa nu mai este funcționarul care trăiește absurdul prin prisma unei profesii birocratice și care este respins de familie în măsura în care nu se poate face util. El este acum un dansator, regizorul dorind să dea sentimentului absurdului un caracter de generalitate, în sensul că această categorie existenţial-estetică nu vizează doar profesii birocratice sau administrative, ci și meserii artistice.
Absurdul, depăşit nu prin transcendenţă, ci prin imanenţă
Metamorfoza în viziunea lui Eugenio Barba nu mai este în stadiu de construcţie, aşa cum era imaginată textual, în atmosfera socio-culturală a epocii în care a scris Kafka. Aici, metamorfoza este integrată visului, în timp ce absurdul este prezentat ca parte inegrantă şi legitimă a unei realităţi postmoderne, cu factori socio-culturali care intensifică sentimentul absurdului. Iar printr-o teorie ce îmbină necesitatea depăşirii condiţiei dezumanizării cu ideea de corp dilatat şi spaţiul scenic ca spaţiu al imanenţei, metamorfoza însăşi se află într-o logică a destructurării.
Cel puţin două imagini scenice pun în evidență intensitatea crescută a sentimentului absurdului, precum şi ideea de deconstrucţie a dezumanizării. Una este legată de alergarea îngreunată și sisifică a lui Gregor spre un soare, la care nu va putea ajunge niciodată, fiind nevoit să parcurgă ceea ce numeşte „al său drum de foc spre întuneric”. O alta ar fi imaginea lui Gregor înlănțuit, un fel de Prométhée mal enchaîné, ce îşi caută fără speranţă limitele libertății individuale, într-un tablou general al constrângerilor rolurilor sociale: dansator, iubit şi fiu.
În această atmosferă, în care în fiecare dintre rolurile sociale enumerate, noul Gregor Samsa se simte înlănţuit, Eugenio Barba vine cu un element de noutate, ce prezintă asemănări şi totodată delimitări în raport cu discursurile postructuraliste de tip Deleuze: acela al corporalităţii şi al „corpului dilatat”. Ceea ce imaginează şi reuşeşte să transmită regizorul, prin „An Ordinary Day in the Life of the Dancer Gregor Samsa”, este ideea că un corp dilatat, conştient, prezent şi viu, eliberat de text şi de autor, poate duce şi la dilatarea percepţiei spectatorului. Iar această modificare a pecepţiei este una exclusiv senzorială ce are ca scop pregătirea spectatorului pentru primirea conţinutului narativ al spectacolului.
Corpul dilatat şi spaţiul scenic
Din acest punct de vedere, ce a avut de făcut actorul Lorenzo Gleijeses în acest one man show a fost să îşi folosească propriul corp la crearea şi trăirea absurdului şi a dezumanizării accentuate, prin executarea contorsiunilor fizice asemănătoare celor de gândac în spaţiul limitat al scenei. Fără să uite în acelaşi timp de această poetică a corpului dilatat, capabilă să dilate şi percepţia spectatorilor.
Chiar dacă acest Gregor Samsa postmodern este prins într-un mult mai accentuat sentiment al absurdului, focusul este mutat în acest spectacol pe corporalitate şi maniera în care corpul poate să performeze într-un spaţiu restrâns, ce nu permite transcendenţa, ci se rezumă la imanenţă. Dacă în perspectiva clasică, absurdul nu oferă soluții, aici pare că este oferită alternativa evadării prin corp, văzut ca un spaţiu al senzorialităţii şi imanenţei, prin care se poate evada într-o zonă a intensităţii pure.
Iar această zonă a intensităţii pure este chiar scena, care nu mai oferă posibilitatea ca absurdul de exemplu să poată fi transgresat (Gregor aleargă sisific prin întuneric fără să ajungă la soare).
Scena devine acel spaţiu contractat de viteză în care corpul se descurcă cu şi prin el însuşi, prin faptul că devine mai viu, mai conştient şi concentrat doar la el însuşi şi la energia ce poate fi transmisă.
Corpul dilatat execută mișcări scenice radicalizate, sacadate, sincopate, limitate, într-un spațiu limitat şi delimitat, pe un fond muzical, care, când intensifică dezumanizarea, când o restructurează. Iar partea de restructurare e ilustrată cu un fragment din Metamorfozele lui Philip Glass, care, prin minimalism și motive repetitive, redă muzical elementele absurdului.
