Unele filme nu impresionează prin spectaculos, ci prin discreție și prin felul aproape imperceptibil în care îți modifică unghiul din care privești realitatea. Una giornata particolare (1977), al lui Ettore Scola, aparține acestei categorii rare. L-am văzut întâmplător, fără pregătire specială și fără intenția de a-l transforma într-o meditație despre istorie. Și totuși, exact asta a devenit. Suntem obișnuiți cu solemnitatea istoriei: figuri puternice, gesturi ample menite să miște masele și să transforme lumea. Rareori avem ocazia să vedem cum arată istoria văzută din apartamentul unei clădiri obișnuite.
Filmul lui Scola începe exact acolo unde ar începe și cartea de istorie: 6 mai 1938, vizita lui Adolf Hitler la Roma și întâlnirea cu Benito Mussolini. Debutul este un colaj de imagini de arhivă: prezentarea celor doi lideri, entuziasmul regizat al mulțimii într-un spectacol politic grandios, simbol al alianței dintre fascismul italian și nazism. Apoi camera părăsește strada și urcă într-un apartament. O familie numeroasă se grăbește să ajungă la manifestație. Locatarii se îndreaptă spre paradă, iar clădirea se golește treptat. Evenimentul politic nu dispare: Roma continuă să sărbătorească, iar radioul transmite fără oprire discursuri, ovații și cântece patriotice. „Istoria mare” nu este negată; devine un fundal sonor continuu și intruziv.
În prim-plan rămân Antonietta (Sophia Loren) și Gabriele (Marcello Mastroianni), într-o clădire aproape pustie. Din acest moment, optiunea estetică și morală a regizorului devine decisivă: renunță la reprezentarea puterii politice și urmărește reverberațiile ei în viețile unor oameni marginali. Antonietta este mama a șase copii, devotată ideologiei. Fascismul i-a definit rolul: soție, mamă, instrument al unei politici demografice ambițioase. Nu are timp pentru sine, nici limbaj pentru propriile dorințe sau frustrări. Gabriele, fost realizator radio, este marginalizat pentru că este homosexual. Și el este un produs al sistemului, dar unul pe care sistemul îl respinge și se pregătește să-l elimine.
Dacă Antonietta reprezintă conformarea, el întruchipează excluderea. Întâlnirea lor devine un mod de descifrare a funcționării totalitarismului la nivelul texturii cotidiene: portăreasa care este și gardian ideologic, vecinii care se aliniază docil pentru paradă și radioul care strecoară propaganda în spațiul domestic. Dialogul dintre Antonietta și Gabriele are ritmul unei apropieri neașteptate: curiozitate, reținere, apoi o seducție discretă, aproape stângace.
Istoria oficială a reținut data de 6 mai 1938: o vizită de stat care îi are în centru pe Hitler și pe Mussolini. Istoria personală notează altceva: o zi de singurătate împărtășită între doi oameni care nu își găsesc locul. Nu există eroism spectaculos: Antonietta nu devine o revoluționară, iar Gabriele nu este salvat. Finalul filmului nu oferă nicio revelație. Și totuși, în întâlnirea celor doi există o formă de rezistență discretă. Pentru că o clipă de sinceritate într-un sistem politic construit pe minciună, devine un gest aproape radical.
„Istoria mare” rămâne preocupată de alianțe politico-militare și parade, dar pentru a înțelege un regim, nu trebuie să privim exclusiv tribuna oficială, ci și crâmpeiele de viață dintr-un apartament oarecare. Acolo unde, într-o zi aparent festivă, doi oameni descoperă cât de adânc le-a intrat istoria în viață – și cât de greu este să trăiești atunci cănd ea se mută în interior.
