Şi poate că toamna este o recapitulare a destinului, ca şi cum zilele ei nu ar fi decât harta ȋn care privirea poate citi semnele unui timp ce duce mai departe amintirile celor de demult, asemeni unei trene marine de unde tulburate şi tainice.
Şi poate că toamna este oglinda ȋn care ne este dat să ne privim, astfel cum ne ȋnfăţişăm ȋnainte de prag şi de prefacere: sunetele vacanţelor de altădată răsună in inimile noastre, iar fericirea se desenează în visele ce ajung la noi pe cărarea nopţilor de retină şi de freamăt.
Şi poate că toamna este poarta la care batem,spre a putea păşi pe drumul ce ne era menit, de parcă toţi anii vieţilor noastre ar fi cuprinşi ȋn firavele tonuri de cer şi ȋn mişcarea de aripi a aerului ce se ȋncarcă de dor şi de nostalgie.
Şi asfel privirea devine una cu toamna pe care o căuta, cândva, ȋn intensitatea de flacără a verii, ca pe un rod delicat al atingerilor furate: de acum ȋnainte zilele scad, iar tăcerea se ȋntinde până peste marginile firii.
Şi ȋn această toamnă de interstiţiu şi de introspecţie privirea se ȋntoarce spre sine, atrasă de miezul de fraze ce creşte in dicţiunea poeziei şi ȋn şoaptă de taste- umbrele se adună ȋn jurul celor care mai sunt, spre a le dărui cuvintele pe care trebuie să şi le aducă amimte.
Şi privirea se varsă ȋn textul ce nu este altceva decât corpul de puncte şi de pauze al literaturii: scrisul este singura patrie a celor care refuză uitarea şi merg mai departe, tot mai departe, spre a zări linia de val ce uneşte uscatul si cerul, precum o punte de lacrimi şi de surâsuri complice.
Suspendând curgerea de minute, de zile şi ani suntem, de acum inainte,locuitori ai unei toamne devenite amurg: despărţirea atroce lasă loc regăsirii, iar ȋn nervura de frunze ochii noştri ȋnseninaţi regăsesc propoziţiile inimilor unite, ca pe un testament al dragostei ce nu poate muri.
