Pentru aniversarea a 113 ani de la nașterea lui N. Steinhardt, voi face cunoscut cititorilor un capitol al cărții N. Steinhardt în care spui că nu crezi (Ed. Vatra veche 2020) în care sunt prezentate câteva exemple din Dosarele Securității pentru urmărirea lui N. St. și a persoanelor cu care venea în contact.
Capitolul V
Scriu rândurile de față la numai o zi după aniversarea a 30 de ani de la moartea lui. N. Steinhardt. N-am văzut printre postările de pe rețelele sociale, sursa mea de informație din Canada a ceea ce se petrece în țară, multe evenimente comemorative. Știu însă că n-a fost uitat și că mulți recitesc cu plăcere cărțile lui.
Pregătindu-mă pentru textul de față, am reluat de curând cartea „Nicu Steinhardt în dosarele securității 1959-1989” (Colecția „Biblioteca de Istorie, Ed. Nemira 2005). Parcurgerea întregului traseu al vieții în care Nicu a navigat – cu durere și de multe ori cu o îndreptățită spaimă- a fost pentru mine, prietenă cu el, extrem de dureroasă. Sigur că ȋi știusem suferințele, le citisem deja, fără a le fi acceptat niciodată justificarea, dar acuma, după parcurgerea recentă, a superbelor scrisori către Virgil Ierunca, din care nu se ghicesc, în niciun moment, tracasările zilnice la care a era supus, durerea, dar și revolta mea s-au amplificat.
Cartea începe cu o listă de o sută de documente, primul fiind datat ȋn 31 decembrie 1959: „Proces verbal de interogatoriu al lui Nicu Steihnardt în calitate de martor”, marcând începutul procesului din lotul Noica, proces în care l-a avut ca avocat al apărării pe tatăl meu, Doru Pavel. Urmează o serie de alte documente, unele foarte voluminoase- declarații, cereri de recurs, etc.- legate de procesul propriuzis.
Documentul numărul 12 , din 26 martie 1960 (pag. 109-110), se intitulează: „Motive de recurs depuse de recurentul Steinhardt Nicu în dosarul nr. 77/1960 al Tribunalului Suprem, Colegiul Militar”. Documentul conține două părți. În prima, avocatul arată că ” un element esențial legat de periculozitatea persoanei, pe care tribunalul s-a sprijinit în mod deosebit în caracterizarea agravantă a infracțiunii, nu este aplicabil lui Steinhardt Nicu.” Concluzia a fost trasă pe baza prezentării motivelor pentru care Nicu nu era legionar și prietenia cu Noica, fost coleg de școală cu Nicu, n-a avut niciodată un caracter politic. Când, în 1937, Noica a intrat în Mișcarea Legionară, raporturile dintre ei s-au rupt, și reluarea legăturilor s-a făcut în 1954, tocmai pe baza convingerii lui Nicu asupra renunțării la ideile legionare.
În partea a doua a documentului, avocatul Doru Pavel prezintă circumstanțele atenunate de care tribunalul n-a ținut cont, și anume: „sinceritatea în proces; profilul social: nu făcea parte din fostele clase exploatatoare, nu a făcut politică; din 1934 și până la arestare a muncit neîntrerupt, în diferite locuri de muncă ( cu o întrerupere de doi ani, cât a avut concediu medical de boală); este bolnav de […] (a se vedea certificatul medical din vol 3, fila 328) […]. Solicit admiterea recursului, schimbarea calificării prin înlăturarea agravantei și redozarea pedepsei. Semnat, Steinhardt Nicu-Aurelian – Doru Pavel, avocat.
Tata nu mi-a vorbit atunci despre proces, nu mă ținuse la curent cu amănuntele lui, deși aveam deja 14-15 ani. Să mă fi menajat, știind cât îl iubeam pe Nicu? În schimb Toma, fratele meu mai mare, mult mai matur decât mine, se pare că era la curent cu se întâmpla. Mi-aduc aminte numai de modul în care tata scria de mână toate documentele, ȋntâi cu creionul, pe o ciornă, apoi cu stiloul, pe curat, cum aranja paragrafele și sublinia esențialul – sublinieri care apar în carte în italic- și cum o dactilografă le bătea la mășină în mai multe exemplare, originalul pe hârtie velină, copiile cu idigoul, pe foiță.
După documentele referitoare la proces urmează o lungă serie de alte documente, fie rapoartele urmăritorilor serviciului de Securitate, cu pseudonime, fie procesele verbale ale descinderilor la domiciuliul lui Nicu pentru diverse percheziții, fie declarațiile lui Nicu făcute la sediul securității, la cererea organelor de urmărire.
Nu știam nimic despre toate acestea atunci când mă duceam la el cu discuri, sau ne plimbam împreună. Iată ce am găsit în documentul nr 40 din 4 ianuarie 1973, intitulat „Adresă privind rezultatul identificării unor adrese și legături reieșite din lucrarea „Stan” / Nicu Steinhardt, filat între 10-18 decembrie 1972.” La cererea Ministerului de Interne, Șeful direcției, General Maior Grigore Gheorghe, Șeful serviciului, Maior Ionescu Gheorghe și Adjunct șef serviciu, Lt.-colonel Marcu Ioan trimit o”Notă privind rezltatul identificării unor adrese și legături reieșite din lucrarea „Stan” filat între 10-18. XII. 1972„.
În documentul respectiv sunt câteva adrese și nume. Am regăsit-o acolo pe Sanda Șora, fiica filosofului Mihai Șora, care era și ea prietenă cu Nicu. La sfârșitul documentului, am dat, cu surpriză, de următoarea frază:
„Legătura „Sanda”, care l-a vizitat pe „Stan” (adică Nicu, n.m.) în ziua de 12 decembrie 1972, s-a identificat în persoana numitei Lerner Maria (numele meu e Maria Veronica, n.m.), fiica lui Dorin și Aneta (au greșit,numele mamei era Amelia, n.m.), născută la 3.I.1944 în București, profesoară de chimie la Liceul Industrial Grup Școlar al Ministerului Învățământului.
Vă trimitem alăturat opt fotografii reieșite din filaj și totodată vă restituim fotografia obiectivului.”
M-am ȋntrebat: cum identificau „filatorii” persoanele, inclusiv pe mine? Probabil că prin fotografiile menționate, dar cartea nu prezintă nicio fotografie.
Volumul are 395 de pagini și, din toate documentele – fie ele declarațiile date de Nicu Steihnardt, fie de anchetatori – reiese portretul unui om credincios și curajos, dar chinuit. Pe data de 3 aprilie 1973, informatorul „Artur” îi face o vizită la domiciliu lui N. Steinhardt, încercând să afle amănunte despre manuscrisul „Jurnalul Fericirii”, pe care tocmai i-l confiscaseră. În documentul numărul 41 (Pag. 181-182) apare nota scrisă de „Artur” referitoare la această vizită. Citez un fragment:
„Când l-am întâlnit la el acasă, […] nu se găsea în bună dispoziție: „Există pentru mine trei posibilități. Să mă aresteze. Să nu mă aresteze. Să mă chinuie așa până oi înnebuni cu anchetele. Mă acuză că sunt dușman. […] Ce să fac? Sunt un păcătos. N-am să mai pot lucra. Or să-mi ia pensia. Or să mă dea afară din casă. Cine știe? Poate că nu mă arestează, dar îmi iau pensia și casa. Rămân pe drumuri. Un nenorocit. Eu lucrez ȋncă, dar știi cum este Mi-au spus să nu-mi schimb preocupările și felul de a fi, să nu ȋncetez a vedea cunoscuți, prieteni, să-mi duc viața la fel ca și până acum. Dar sunt sigur că mă urmăresc. Îmi urmăresc pașii, drumurile. Trebuie să ne vedem foarte rar. Poate mă arestează chiar de sărbători, ca să mă pedepsească în credință, în Domnul. Am să mă rog mult de sfintele sărbători, poate se îndură Domnul de mine. Îți cer iertare. le cer iertare la toți. Nu, nu, turnător n-am să devin. Să-mi ceară altceva, să mă pedepsească altfel. Ascult. Am greșit, ascult. Însă nu o pedeapsa prea mare. N-am dat-o decât la câțiva oameni s-o citească”.
E derutat și, într-o măsură, de-adevăratelea scrântit” (scrie Artur, n.m).
În Indexul de nume proprii de la sfârșitul volumului (pag 387-395) figurează toți cei patru membri ai familiei Pavel – mama, tata, Toma și eu (căsătorită Lerner)
