Despre anatomia nostalgiilor noastre istorice

Există o formă subtilă de uitare care nu seamănă cu amnezia, ci cu reorganizarea memoriei. Este un fenomen aparte, care funcționează asemănător algoritmilor din rețelele sociale: ceea ce nu mai este popular devine irelevant, iar ceea ce nu se mai încadrează în spațiul de atenție al prezentului dispare, pur și simplu. Nu e o uitare brutală, ci una confortabilă, adaptată psihologic la nevoia noastră de simplitate: istoriile inconfortabile sunt fie ignorate prin nefolosire, fie reciclate în versiuni simplificate, ușor de transmis mai departe — inclusiv pentru a servi retoricii politice.

M-am gândit la toate acestea zilele trecute, când am avut bucuria să revin — după mai bine de un deceniu — la Școala de vară de limbă, cultură și civilizație românească, organizată de Institutul Cultural Român la Brașov, unde am susținut o prelegere de istorie. Discuțiile despre parcursul României, de la modernitate la democrația de astăzi, ne-au adus inevitabil în mijlocul uneia dintre cele mai presante dileme ale tranziției postcomuniste: cum ne raportăm, de fapt, la trecut pentru a putea construi un viitor coerent? Relația cu trecutul nu a fost niciodată, pentru români, una liniară sau comodă. După 1989, societatea românească avea să oscileze între două registre contradictorii ale nostalgiei: pe de o parte, idealizarea perioadei interbelice și pe de alta, reevaluarea comunismului. Ambele au funcționat nu doar ca forme de refugiu identitar, ci și ca instrumente de negociere a unui prezent marcat de incertitudine și fragmentare.

Primul impuls postrevoluționar, exprimat de o parte a intelectualității publice și de liderii partidelor istorice – unii dintre ei foști deținuți politici – a fost acela de a „relua” istoria de unde fusese întreruptă în mod nefiresc de comunism. Era un gând utopic, sau „dreptul la normalitate” cum l-a numit Nicolae Manolescu atunci. Așa s-a conturat o nostalgie idealizantă față de perioada interbelică: o Românie a elitelor politice și culturale autentice, a demnității si normalității, a valorilor solide. Dar această mitologizare nostalgică a ignorat realitățile dure ale epocii: instabilitatea politică, corupția, luptele ideologice acerbe, adâncirea decalajelor sociale și ascensiunea extremismului. Episoadele violente – legionarii, pogromurile, dictaturile – au fost fie estompate, fie complet disociate de imaginea epocii.

În paralel, memoria comunismului românesc a fost și ea supusă unei reevaluări în contextul tranziției prelungite de după 1989. Pe fondul insecurității economice și degradării încrederii în instituțiile democratice, tot mai mulți români au început să compare incertitudinile prezentului cu o imagine simplificată a trecutului recent. Comunismul a fost reevaluat printr-o serie de repere nostalgice – apartamentul repartizat de stat, siguranța locului de muncă, prețurile mici – în timp ce aspectele esențiale ale dictaturii comuniste au fost uitate sau relativizate: frica de Securitate, lipsa libertății, cenzura, sărăcia sau umilința de zi cu zi. Din păcate, școala a contribuit prea puțin la clarificarea acestor chestiuni. Comunismul este și astăzi o lecție grăbită, pierdută la finalul manualului de istorie.

Astăzi, însă, atât nostalgia interbelică, cât și cea comunistă au devenit resurse pentru populism. Decupajele istorice sunt reconfigurate ideologic, încărcate emoțional și aruncate în spațiul public digital, ca răspuns rapid la nevoile de apartenență, identitate și sens. Istoria este reambalată să valideze idei politice de moment, nu pentru deschiderea unei conversații lucide despre cine am fost și ce am avea de învățat din trecut.

Memoria istorică ar trebui să fie întotdeauna critică. Numai așa putem evita transformarea trecutului într-un refugiu nostalgic sau într-o armă ideologică. Nu pentru că trecutul s-ar putea repeta în mod mecanic, ci pentru că el continuă să modeleze, în forme subtile dar decisive, felul în care ne înțelegem prezentul și ne imaginăm viitorul.