Scrisoare

V-aș scrie bunii mei, ca mai-nainte,
Când eram încă toți aici pe lume,
Iar între noi creștea numai o apă…

Acuma stau pe o margine de piatră,
Și-n fața mea se-ntinde nevăzutul,
Ce nu se lasă îmblânzit de nimeni.

Ca dorul să nu iște uragane,
Zdrobind în spulberare-nsuflețirea,
Ar trebui să intre în cuvinte.

Să vă trimit atunci ce am a spune,
Pe-o foaie doar din aripi ticluită,
Care s-ajungă dincolo de nume…

Dar dacă ce aștept e chiar răspunsul
Pe care, când scriam, îl și primisem?

Un comentariu

  1. Cristiana Bem says:

    Splendid, desăvârșit poem! Mulțumesc, blândă Monica!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *