Moartea i-a acordat lui Camus privilegiul solar al tinereţii: efigia sa este una a energiei melancolice, departe de încremenirea bătrâneţii. Posteritatea sa începe o dată cu accidentul absurd care îl proiectează în mit şi tot ceea ce urmează este legenda în care se înscriu opera şi viaţa sa, ca o fotografie ce suprinde, nostalgic, imaginea Algeriei natale.
“Carnetele” sunt imaginea netrucată a acestei inimi de scriitor al lui Camus. Mai mult şi mai puţin decât un jurnal, ele documentează, cu fineţe de seismograf, itinerariul unui destin. Drumul care îl poartă pe fiul mamei sărace spre glorie şi singurătatea ei este transcris în aceste pagini: fragmente de operă şi fragmente de pulsaţie interioară se regăsesc unite, în ţesutul polifonic al însemnărilor sale. “ Carnetele” sunt oglinda în care se poate întrezări ceva din fiinţa sa: un amestec de tenacitate fragilă şi de curaj, o sinteză mediteraneeană de frumuseţe a mării şi a cerului.
Un roman al privirii
”Carnetele” sunt un roman al formării şi al devenirii. Între coperţile lor se află un întreg şantier de idei, iar lectura lor este calea spre intimitatea creaţiei sale. Devenirea lui Camus este una care nu are nimic din imaginea unui pontificat literar. Ea este un urcuş complicat şi sinuos, o confruntare cu istoria şi cu lumea, o încercare de a descoperi, dincolo de absurd, un sens al solidarităţii.
Camus, cel din “Carnete”, se construieşte pe sine din cărţi şi din peisaje. Revelaţia naturii şi a ritmului ei este una de o intensitate dureroasă. Boala care locuieşte în trupul său îi oferă ocazia unei acuităţi a trăirii. Ca şi Cehov, Camus nu cunoaşte altă etică decât aceea a sincerităţii asumării, până la capăt.
Camus este, in “ Carnete”, ca şi în textele sale antume, un fiu al Algeriei. Şi poate că ataşamentul său tragic şi tandru faţă de locurile natale explică şi revenirea spre casă: Algeria este mama şi este întruchiparea umbrei tatălui său mort. Algeria este acel sud solar şi mitic, este marea şi este deşertul. Algeria este umanitatea modestă despre care Camus scrie cu o ironie îndrăgostită. Algeria este patria imaginaţiei sale şi este inima care nu încetează să bată.
Iar anii din urmă ai lui Camus sunt cei ai unei căutări frenetice: Algeria sa este pe cale să dispară, strivită între plăcile tectonice ale urii. Visul lui Camus, acela de a fi o punte şi un mediator, este o iluzie: independenţa din 1962 este capătul de drum al unei lumi, clipa în care Algeria sa încetează să mai existe. Absurdul morţii este salvarea din captivitatea durerii.
” Carnetele” sunt autobiografia unui intelectual care refuză angajarea comodă. Relaţia sa cu Sartre şi cu existenţialismul este una complicată şi traumatică. Camus este incapabil să accepte ordine dialectică a ideologiei. El nu poate adera, orbit, după cum nu poate justifica, senin, crimele totalitare. Despărţirea de utopie şi acceptarea singurătăţii sale , iată două dintre obsesiile carnetelor sale. Pe măsură ce anii trec, un sentiment al solitudinii pare să îl încerce.
Iar “ Omul revoltat” este rubiconul trecut de Camus. Atacurile care urmează îi dezvăluie condiţia sa de singurătate amară. Om al revoltei anarhice, camus nu poate fi un soldat al revoluţiei. Criticile care îl intâmpină nu sunt exerciţii de lectură, ci asasinate în efigie. Camus descoperă drumul străjuit de ura intelectualilor- tovarăşi de drum.
“Carnetele” expun fragilitatea intimitaţii camusiene. Notaţiile care înseamnă trecerea anilor trimit la frica de decrepitudine care îl locuieşte. Canonizarea prin “Nobel” poate fi semnul morţii sale ca scriitor: celebritatea este templul care adăposteşte pe scriitorul care poate că a fost. Temerile şi nostalgiile sale răsună in camera de ecou a paginilor acestea. “Carnetele” sunt un şantier, dar şi un confesional.
Şi nimic nu poate fi mai fascinant decât spectacolul căutării de sine al lui Camus. Viaţa există spre a fi scrisă. Zilele sale sunt zilele de notaţii şi de încercări, zilele sale sunt orele în care pasajele de mai târziu se nasc, din placenta imaginaţiei sale. Operele lui Camus există mai înainte în carnete, ca şi cum ele ar fi valurile unei mări ce caută forma unor texte, ca pe un ţărm în care să se topească.
“ Carnetele” sunt un Camus prin el însuşi şi un testament al inimii sale. Biografia şi literatura sunt una, în cele din urmă. Solidaritatea pe care o consemnează se naşte din ucenicia singurătăţii- romanul devenirii sale este şi istoria demnităţii umane înseşi.
