Din punct de vedere teologic diferența dintre Paștele creștin sărbătorit în societatea actuală și cel din spații monahale apare din modul de înțelegere a lui în raport cu timpul. Dacā spunem cā Învierea lui Hristos este un eveniment, Îl reducem la firea umanā, la procese în timp și ne ducem într-o interpretare religioasă a sa, explicabilă prin narațiuni mitice, probleme de calendar și condiții pentru dezvoltarea misticismului. Învierea reală însă nu e numai evenimențialā, având și o „laturā” tainicā inexprimabilā ce ține de legātura ei cu veșnicia, cele douā firi ale lui Hristos fācând persoana Lui să unească timpul și veșnicia prin non-evenimentul întrupārii. N-ai cum sā exprimi inexprimabilul în limbaj omenesc, dar se poate limita abuzul de formulāri care pot fi ușor deturnate spre altceva, și datorită cărora nașterea și învierea în inimi sau în Liturghie devin mai greu de înțeles. În acest text o să compar Paștele creștin firesc, al viețuirii creștine, cu evenimentul social din lume ca două tipuri ideale, deși realitatea nu este niciodată pură, corespunzând unui tip sau altul. Rostul textului este de a contribui la depășirea polarizării excesive dintre felul cum se petrece Paștele în societatea actuală și în lumea monahală, o polarizare disfuncțională atât din punctul de vedere al vieții duhovnicești, cât și al consecințelor politice.
Firescul Paștelui creștin este împărtășirea urmată de o masă bogată în raport cu hrana de post, dar fără să distragă atenția de la adevărata hrănire, cea a comuniunii. Firescul Paștelui este pe fond de viațā continuā în Hristos. Firescul Paștelui este bucuria învierii Lui când ne pregătim pentru propria noastră moarte urmată de judecare. Sărbătoarea Paștelui creștin nu poate trece, ea rămâne în tine. Nimeni nu are nostalgia Paștelui dacă l-a trăit. Paștele real este un efort și un risc, posibile prin dar, nimic nu garantează succesul personal. Paștele este deschis mereu și tot mai plin de bucurie, însă drumul e îngust și poți pierde totul alunecând.
Evenimentul social care înlocuiește Paștele având același nume ne oferă confortul și siguranța acestei lumi într-o preocupare pentru bunăstare și semnalizare socială a ei. Ca oriunde e vorba în primul rând de resurse și folosirea lor, politizarea e inevitabilă. Câtă dragoste poate fi în politică și organizare socială, atât dragoste este în acest fel de Paște. Miza devine păstrarea vieții acesteia, nu pregătirea celei veșnice. Cuvântările nu vor vorbi despre veșnicie, ci despre coordonarea socială de acum, siguranța de acum, dragostea de aici. Paștele trăit întru Hristos include și organizarea comunitară pentru pregătirea lui, miza find însă mântuirea. Paștele organizat ca eveniment și folosit politic nu ne va vorbi despre mântuire, ci despre ordine socială.
Moartea spre înviere este a Fiului lui Dumnezeu, moartea spre judecare este a omului creat. Da, vom învia și noi, dar nu în felul lui Hristos. Cu cât omul creat înțelege mai clar acest lucru, cu atât se va folosi de Paștele real și se va depărta de fenomenul lumesc. În aranjamentul instituțional actual tensiunea dintre cele două modalități de raportare se rezvolă prin separarea creștinilor care vor să viețuiască permanent întru Hristos de cei care preferă viața comunitară uzuală. Dar tensiunea continuă să existe, atât în interiorul lumii monahale, ca o tendință de cădere, cât și în interiorul societății lumești, ca o tendință de urcare. Frații și surorile care erau una, într-o lume unitară, acum sunt despărțiți. Monahii nu trebuie să sperie și tulbure lumea de la mersul ei, creșterea economică, vânzările de bunuri, siestele după mese îmbelșugate, iar noi ceilalți nu trebuie să tulburăm monahii și monahiile de la urmărirea priorităților lor austere și tot mai puțin cunoscute de alți oameni atât în privința conținutului lor, în ce constatu, cât și în privința sensului lor, de ce o fac.
În acest mod de organizare se diferențiază locuri geografice unde se concentrează viețuirea creștină reală, cum este și Sfântul Munte, și unele în care ordinea socială depinde de ce se întâmplă aici, toate societățile creștine. Din lume spre aceste locuri se practică pelerinaje. În loc ca toată viața să fie înțeleasă ca un pelerinaj, cum este firesc într-o societate unitară fără separarea instituțională a mănăstirilor, pelerinajul capătă sens și în interiorul lumii. Dar care poate fi rostul unui pelerinaj chiar de Paști? De ce în loc de a consolida ordinea agreată a societății și statului printr-un Paște al abundenței, oameni din lume ar veni în locuri sfințite de rugăciunea de acolo pentru a participa la un Paște al învierii cu conștiința clară a morții urmată de judecare? Dincolo de folosul duhovniceasc unic pe care și-l știe fiecare, există și o importanță mai largă, comunitară.
În primul rând, este o afirmare a unității: nu există creștini monahi și creștini mireni decât într-un sens superficial, există în realitate numai creștini. Fără ca această distincție să-și piarda importanța în orientarea vieții în diverse contexte, odată ce a fost instituită, ea nu trebuie să domine viața întru Hristos. În al doilea rând este o afirmare că și în viața socială uzuală prioritatea creștină este mântuirea, nu ordinea socială. Inversarea priorităților, transformarea viețuirii creștine în ceva exotic tolerat dacă nu tulbură cu nimic ordinea politică și socială, ci mai degrabă o susține în toate deciziile, inclusiv în folosirea violenței împotriva altor oameni și societăți, este o cădere dezastruoasă pe termen lung pentru toată lumea creștină. În al treilea rând este o schimbare efectivă a acestei situații, este o acțiune pentru ceva diferit. Cât de diferit, nu putem ști, nu este treaba creștinilor proiectare rațională a viitorului, ci acțiunea liberă și responsabilă acum.
În spațiile monahale de elită, între care se află și Sf. Munte, nu se practicā vreo religie, ci viețuirea creștinā. Asta nu înseamnā cā diverse state și persoane nu finanțează aici pentru a obține capital religios pentru stat și forțe politice, e plinā istoria, și azi e la fel, dar asta nu schimbā cu nimic situația. Cu cât interesele religioase sunt mai puternice, cu atât scade nivelul duhovnicesc și e nevoie de oameni sfințiți prin care sā se lucreze la creșterea lui. Aceste procese le controlează Dumnezeu, nu oamenii creați dar prin ei se poate lucra pentru bine și pentru rău. Mai bine să nu se lucreze prin noi pentru rău. Cine vine aici din lume pentru interese religioase paraziteazā nucleul real al acestor comunitāți, iar cine dā bani pentru putere politicā le submineazā. Însāși ideea de stat religios, fie și neutru religios, e un coșmar. Pe cruce n-a fost rāstignit un om de stat.
Un pelerinaj de Paști ne amintește toate acestea, întărește viața monahală prin legarea ei vizibilă cu societatea în care trăiesc creștini, alăturându-se rugăciunilor nevizibile ale tuturor unii pentru alții, și întărește viața societății lumești controlând căderea excesivă a creștinismului într-o religie oarecare. A fi creștin nu e ceva natural, nici curajul necesar pentru asta. “Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”.
