Invocarea poporului…

zgomotoasă până la violență în ultima vreme  deși minoritară numeric, nu poate să nu trezească suspiciuni la auzirea unor formule verbale precum „poporul suntem noi”  sau  invers „noi  suntem poporul” dar și „poporul (nu)  vrea…”, nu e foarte clar ce, probabil ce (nu) vrem noi și altele.  Ar mai fi de adăugat și „poporul hotărăște” sau deziderativ „poporul a decis”. 

Dacă urmărim cu atenție – deși nu prea merită… – nu doar sonorul invocării poporului ci și aspectul vizual trimițând la barbaria de trib preroman, constatăm că din nou „vorbim”, adică nu e deloc clar despre ce este … vorba. Adică cine sau ce este poporul? Sintagma „popoare barbare” conține în sine sămânța falsului. Triburile în uniuni sau individual nu puteau fi popoare nici în Britannia, nici în Galia și nici în Dacia. Iar asta pentru că termenul de popor trimite  la populus. După cum urmează:

Locuitorii unui Stat, constituind o comunitate politică și juridică, adică având cetățenia romană. Prin extensie cetățenii Imperiului în măsura în care populus Romanus, victor omnium gentium, adică poporul roman (era) învingătorul tuturor neamurilor. Nu oricine poate invoca poporul, adică să-i invoce pe cetățeni ci doar primores populi, fruntașii poporului, ceea ce nu se vede la zgomotoșii de azi. Dimpotrivă…

De subliniat: poporul reprezenta și ar trebui să reprezinte unul din cele două organe ale puterii Statului conform celebrei formule S. P. Q. R.,  Senatus Populusque  Romanus, adică Senatul și Poporul Roman.  Nu există dubii în acest sens după cum ne-o demonstrează formula juridică incontestabilă senatus decrevit populusque iussit, senatul a decis și poporul a ordonat dar nu prin urlete și violențe. 

Ca să nu idealizăm totuși, în afara înțelesurilor de mai sus, trebuie spus că nici cetățenii romani nu erau chiar toți supuși spiritului civic  astfel  concursus in forum populi este factus, adică devenind gloată o parte din ei au dat năvală în for. Spre deosebire de  cei care au dat năvală în Capitoliul transatlantic, ai noștri încă nu au reușit… Timpul nu e pierdut. 

Dacă ne referim la înțelesul nobil, civic al poporului trebuie subliniat că aceia care îl  conduc au datoria să se străduiască în a face totul  sau măcar cât se poate ad retinendam populi fidem, pentru a reține credința (credibilitatea) publică.  

Dar, oricum, nimic nu justifică urletele minoritare tupeiste invocând POPORUL. Altminteri ajungem să nu mai deosebim care e poporul și care boborul. 

 

Un comentariu

  1. TALPOȘ IOAN says:

    BRAVOS!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *