Într-o posibilă linie a romanelor cu și despre adolescenți din ultimii ani de la noi, probabil că Muzici și faze ocupă un loc important. Asta dacă nu cumva originalitatea absolută a stilului și a construcției îl plasează din start pe locurile din față. Aș risca chiar să așez debutul lui Ovidiu Verdeș din 2000 pe primul loc (căci asta a fost Muzici și faze, de fapt, debutul târziu al unui autor matur, și specialist în teoria literaturii la literele bucureștene, pe deasupra), dacă n-aș avea ceva rezerve cu privire la categoriile după care s-ar face clasamentul. Nici Travesti al lui Cărtărescu, nici Băiuțeii al lui Matei și Filip Florian, nici Exuvii al Simonei Popescu, Tinerețile lui Daniel Abagiu al lui Cezar Paul-Bădescu sau A venit vacanța cu trenul din Franța al Adinei Popescu, puse față-n față, nu par a permite termeni de comparație, dimpotrivă, fiecare e cam pe felia lui socio-estetică. Decupajele spațio-temporale nu sunt identice (la unii evenimente se petrec înainte de 1989, la alții după), cum nici vocile care povestesc nu au aceleași intensități, aceleași opțiuni lexicale și aceleași regimuri imaginare.
Într-o uriașă confesiune „spusă” aproape pe nerăsuflate, cu largi volute rememorative și cu o grămadă de scene și de replici cumulate febril dintr-un fel de horror vacui, Muzici și faze relata câteva „faze” din ultimul week-end de școală al unui adolescent de cincisprezece ani, din Bucureștiul lui 1978. Stilul era cuceritor (un amestec de colocvial colorat, de jargon specific vârstei și de bruioane ale viitoarelor dialoguri mature), iar temele devoalau și ele amestecat naivități sociale și culturale perfect adecvate trcereii de la clasa a IX-a la a X-a, așa cum arăta ea atunci, într-o Românie care nu devenise încă o Coree de Nord, cum se va-ntâmpla după 1980. În centru se afla Tinuț Verdeș, personajul-narator, care depăna una după alta varii întâmplări petrecute fie cu părinții, în apartament, fie cu gașca de la bloc, de la școală și din împrejurimi (Bodi, Hari, Dana, Mimi, Oase, Penibilu, Cantone, Luci, Tanana ș.a.). Tinerii se-ndrăgostesc, se ceartă, petrec, se plimbă, fumează pe ascuns, citesc Pif-uri și Rahane, se analizează reciproc, fac planuri de vacanță (vor merge într-o tabără unde speră la ceva debușeuri ilicite), deapănă amintiri, descoperă literatura bună (mai ales aia din afara programei). Dar interesul lor pare să se concentreze – cum altfel, la vârsta aceea? – în jurul muzicii, al muzicii rock, emblema deplină a libertății tuturor tinerilor aflați sub jugul comunist. Din acest punct de vedere, romanul e o enciclopedie a trupelor și a pieselor din clasicii genului, ascultate pe viniluri, pe benzile de magnetofon, pe casete audio și la radio. Peste tot, în jur, se vorbește despre „muzici”, despre cum pot fi găsite, arhivate, împărtășite, despre cine are și cine poate face rost de cele mai bune achiziții occidentale la modă, în domeniu.
Scrisă între 2010-2013, continuarea romanului din 2000 nu a mai apucat să fie publicată, probabil dintr-un scrupul perfecționist al autorului, care ar fi vrut s-o mai cizel
eze. Moartea lui prematură, în 2022, a lăsat draftul acestei continuări relativ în ordine, din fericire, astfel încât soția sa, Rodica Zane, l-a publicat (cu tot cu o lămuritoare prefață) la sfârșitul lui 2024 sub unul dintre titlurile lăsate, ca opțiune, de Ovidiu Verdeș însuși, exact acela care trimitea la „brand”-ul deja creat. Așa a apărut Alte Muzici și faze, o prelungire a poveștilor lui Tinuț Verdeș, unicul fiu al unei respectabile familii de medici, plasate toate în sâmbăta următoare celei din primul roman, adică la începutul vacanței dintre a IX-a și a X-a. În același registru colocvial, cuceritor și de data aceasta (cu atât mai mult cu cât romanul e mai consistent, deci confesiunea eroului e o remarcabilă probă de anduranță stilistică), „fazele” se concentrează în jurul unui „ceai”, o mică petrecere pe care protagonistul vrea s-o dea la el acasă sâmbătă seara, înainte să-nceapă vacanța care-i va rispi pe toți. Motivul subiacent, cel principal, e acela că prietenul său mai mare, Bodi, vecinul de bloc atât de admirat, să plece definitiv din România într-o proiectată și, desigur, secretă intenție de a emigra în Ungaria. Cu acordul greu obținut al părinților (care oricum vor pleca la o nuntă, deci îl vor lăsa singur, spre bucuria lui), Tinuț își invită iubita (pe Hari) și prietenii apropiați (Mimi, Ina, Dana), toți puși inevitabil sub umbra aureolată a lui Bodi, chitarist rock, candidat nefericit la facultatea de arhitectură, specialist în muzici și suporturi de muzici și, eventual, mare seducător. Față de omologul din 2000, în romanul de față evenimentele, deși succedate la fel de disparat, sunt mai concentrate și mai puține. Dilatând joycean ziua care o desfășoară strict cronologic, substanța narațiunii rezultă din lungile dialoguri, din interminabilele monologuri ale eroului – infatigabil cazuist al cotidianului, al erotismului puber și al psihologiei celorlalți – și din nenumăratele amintiri care încadrează dinspre trecut spre prezent aventura organizării „ceaiului” ce va deschide trecerea într-o nouă vârstă a adolescenței.
Atuurile noului roman sunt vizibile, totuși, și ele fac diferența. Le enumăr succint, subliniind-o pe cea care mi se pare decisivă. Mai întâi, e tipologia, mult mai bine conturată decât în romanul din 2000. Surprinși în lungi discuții și-n amintiri ce survin dintr-o dată sau sunt legate de vreo „fază”, cei doi părinți, bunica, Bodi și Hari, chiar și Ina primesc acum o carnație exterioară și interioară care-i face mai vizibili, mai concreți, mai plini de viață și mai autentici, proiectați dinamic de-a lumgul firului narativ principal (aflată din gura bunicii, de pildă, povestea strămoșilor Pleșoieni ai familiei capătă dimensiunile vagi ale unei misterioase saga, ce va rămâne nedezvăluită în întregime). Apoi, e complexitatea raporturilor sociale ce subîntind umanitatea din roman, cu atât mai veridice, cu cât leagă mai puține personaje, devenind, astfel, mai ușor de controlat. Prietenii mai vechi sau mai noi, vecinii, membrii familiei intră fiecare în povești complicate, cu despărțiri și apropieri, cu simpatii și antipatii, cu intenții previzibile sau dimpotrivă, contrazise de fapte, cu crize și reveniri (divorțul părinților lui Hari, amantlâcurile la limita patologicului ale unui străbunic, relațiile lui Bodi cu „bozgoroaica” lui, severitatea tatălui Inei). Un alt atu e umorul, un umor care nu rezultă atât din situațiile al căror vârf de intensitate e adesea marcat prin câte un „zboooing” sau „zdroing”, cât mai ales din limbaj. Avem presărate în roman mai peste tot formulările ironice și autoironice ale unui narator hiperinteligent și spontan, care știe să jongleze la momentul potrivit și cu șabloanele politice ale epocii, și cu apropourile culturale, dar și cu jargonul pestriț al vârstei, cu ascuțimea dură a argoului și cu poanta potrivită, care să stoarcă tot comicul posibil din fiecare situație (amintesc doar de suculenta întâmplare cu „Maricica itebista” sau de cea a muzicii lui Sigismund Toduță, care, zice-se, e „numai bună de folosit în agricultură, în lupta împotriva dăunătorilor, în zootehnie…”). În sfârșit, cel mai solid atu al romanului mi se pare subtila autoreferențialitate care face ca toată povestea lui Tinuț, și cea de față, și cea din 2000, să devină viitoarea epopee a unui erou deocamdată talentat la scris fragmente pe care, începător fiind, se jenează să le citească oricui. „Așa, și-n problema scrisului și arătatului ce scriu lu´ Bodi,”, afirmă protagonistul undeva, „dacă el ținea atât la chestia asta, nici o problemă, da´ de ce nu zisese, domn´e, de la bun început că asta vrea de la sufletu´ meu? Adică să trec pe la el într-o bună zi, când o să consider io că, în sfârșit, am reușit să scriu ceva mai acătării, nu căcaturile alea din caietu´ de muzici și faze. Adică, mă rog, nu erau chiar căcaturi, da´ așa, pîn´ la toamnă, când pleca el în Ungaria, poate mă lovea odată inspirația și scriam ceva ca lumea. Fiindcă trebuia să fie ceva mișto de tot, neică…”. Și-n altă parte, ca răspuns la întrebarea despre ce scrie: „Un fel de fragmente, așa, da´ nu scriu, domn´e, serios, ce naiba să scriu la cinșpe ani? Aia, ce i-am citit lui Mimi, era ce mi-a trecut și mie prin cap într-o noapte, când nu puteam să dorm, adică… chestii d´-astea d´-ale noastre, cu muzici, cu diverse faze, că de-aia i-am și citit, ca să ne distrăm, nu că scriu io literatură și scheme…”.
Noul roman al regretatului Ovidiu Verdeș reconfirmă ceea ce deja se știa de la primul. Avem de-a face cu vocea deosebit de originală a unui „adolescent” retro, curios, sensibil, empatic și cultivat, pentru care tot ceea ce-și amintește, tot ceea ce vede, trăiește, simte și visează e prilej de reflecție. Scriitura sa fragmentară e literatură, în cel mai pur sens al cuvântului, convingătoare și prin muzica, și prin conținutul ei. Cum ar spune el însuși, a dat lovitua și prin „muzici”, și prin „faze”.
Ovidiu Verdeș, Alte Muzici și faze, Polirom, Iași, 2024
(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)
