Gândită ca un „dar răsplătit” peste jumătate de secol,„Umbra lui Noica – reconstituiri și interpretări” ( editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2024)alcătuiește, din însemnări, declarații și acte de arhivă (ne)publicate, din scrisori facsimilate, portretul en miettes al gândirii filosofului român și îi scoate la lumină motivele. Cel de al doilea Noica prezentat aici de domnul Ovidiu Pecican nu pare, esențial, afectat de anii de temniță ( Mircea Eliade către Mary Stevenson, în 1972 ),de umilințele și de șicanele Securității – din contră, îl descoperim „pe deplin coerent cu sine, viu și, în același timp, plasat la o anumită distanță de istoria brutală a imediatului”. Recent eliberat, „cu un costum de haine și 5 lei”, marginalizat, supravegheat cu atenția afectată unui obiectiv militar(Andrei Pleșu),filosoful rămâne același idealist lucid care își continuă suișul, pe albia gândirii, în timp ce viața, transmutată în operă, îi execută, încet, un legato, îi rotunjește soritul existențial. Legile existenței sale sunt cele așezate, deja, în rama generației : axiomele originalității și performanței culturale, datoria patriotică față de neamul românesc, ambiția dăinuirii prin cultură ( Monica Lovinescu ),pariul pe educația paideică.
Așezate într-o ordine cvasi-cronologică, notațiile intime, ineditele și documentele însumate în carte ne dezvăluie, ca într-un palimpsest, de sub circumstanțele omului, eforturile antrenorului cultural, munca partizanului culturii autentice, gândirea filosofului fascinat de mirajul-magnificența Ideii. Reconstituirea comentatorului nu curge, însă, linear, vocile cărții se despart, perspectivele se schimbă, discursul atinge răscruci(ce înseamnă „ieșirea din teatralism” mărturisită, în 1972, Marinei Mititelu ?),tatonează zone de incertitudine (o fi reușit, totuși, Noica să predea editurii Payot antologia Blaga?),se regrupează, uneori, pe aliniamentele scepticismului („cine și în ce condiții poate avea acces la absolut ?”). Nu este neglijată nici problema „cedărilor” nicasiene, mărturisite, adeziunea regretată la legionarism, „pactul faustic”cu autoritățile comuniste, și consecințele sale.
Repudiat, ca neesențial, de către Noica însuși, elementul biografic se estompează, repede, în volum, pentru a-i ceda locul operei. Anii 1970-72 marchează o cumpănă. Vizita în Anglia și în Franța îl radicalizează pe cel adâncit în depresie : „Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut ? Într-o cultură minoră, în anii aceștia, cu trecutul acesta, cu interdicțiile acestea – ce e de făcut ?”(„Jurnal de idei”, editura Humanitas, 2008, fragmentul 4.20). Dezamăgirea produsă de Apusul afectat de „criza umanității” (E.Husserl), recuperarea unei părți din lucrarea confiscată și câștigarea dreptului de a publica, îi precipită gânditorului atitudinea irenologică,,„transformarea negativului în pozitiv”, orgoliul productivității goetheene (scrisoare adresată lui Octavian Vuia, publicată în „Jurnalul literar”, 2021). La distanță de doi ani, în 1974, viața începe, timid, să îi zâmbească. Ieșirea la pensie îl desface din socialul vătămător, de obligația muncii și de privirile sistemului, îi oferă „demnitatea solitudinii”,și răgazul „adevăratei răfuieli cu sine”, ocazia să-și descopere fiii spirituali.
Lucrarea impresionează nu doar prin bogăția izvoarelor sale, probă a setei (interbelice, eliadești)de cunoaștere exhaustivă, dar și prin finețea evaluării. Abordat din mai multe unghiuri (peratologic, cultural-soteriologic, gnoseologic, ș.a.), activismul spiritual nicasian se precizează ca reabilitare metafizică, aristocratică, a individului, ca drum ascuns, pe ruta I-D-G întru ființă, ca provocare(adresată criticismului, dar și marxismului, relativismului)la „închiderea ce se deschide”, generată de creația capabilă să îmbogățească realul. În repetate rânduri, cercetătorul clujean aduce în discuție polisemantismul ideii nicasiene de creație. Pentru Constantin Noica, „isprava” culturală reprezenta imperativul absolut, supremul act de sfidare istorică și camusiană, proclamația de independență a gândirii, începutul evaziunii din minoratul cultural. După cum se cunoaște, dascălul păltinișean era unul din puținii viețuitori autentici ai lumii Ideilor, un gânditor hegelian care vedea Idei și își invita oaspeții, fie ei cititori sau vizitatori, într-o Realitate culturală în care oamenii sunt gânduri, Idei încarnate, iar cunoașterea, mijlocul de transport spre revelarea identității noastre raționale, către nunta cu Ideile, care sunt mai reale decât realitatea. „Fiecare om și lucru platonizează. Fiecare e o idee. Singurul, omul ar putea-o ști – dar citește prost pe Platon” ( fragmentul 6262 ).
Nimic mai fals, însă, decât să îl cantonăm pe Maestru într-un peisaj speculativ, rupt de evenimențialul politic. Chiar dacă dezgroapă libertatea de sub movila necesității cu care îl acoperise comunismul, și o asociază gândirii (ca trezire preliminară, care pregătește lupta socială),el interpreta corect semnele vremurilor și drama omului contemporan, forțat să aleagă între „societatea lui bye-bye” din Vest și tiraniile Estului. Întoarcerea privirii către orizontul platonic nu țintea doar salvarea personală și colectivă din peștera ignoranței, rătăcirilor și a regimului strâmb, ea devenise o cale de reînnoire a Europei( gând comun cu Cioran ). O parte însemnată a cărții descrie strădania extraordinară a filosofului în ceea ce privește atragerea, educarea și netezirea carierelor tinerilor care promit. Noica își supune discipolii unui „cantonament alpin” dur, îi verifică și îi urechează, dar își conjură prietenii aflați în străinătate să le trimită reviste, burse și cărți, forțează ușile bine păzite ale gazetelor și editurilor, încearcă să îi atragă în joc chiar pe membrii Sistemului (Dora Mezdrea, „Constantin Noica în arhiva Securității”, editura Humanitas, 2009). Securitatea nu doar că nu îl poate convinge pe fostul „dușman al poporului” să semneze delațiuni, să se transforme în filosoful Cârmaciului, dar e invitată să contribuie la creșterea unei generații în spiritul unor valori autentice.
Acesta este un alt Noica, conștient de forța diplomației culturale, de plusvaloarea adusă de Eminescu, Blaga și Eliade pe o piață internațională saturată, de șansele supraviețuirii noastre între blocuri adverse. Salvgardarea poetului național îmi pare, în aceste premise, opera a doi Noica: cea a filosofului, care contrazice orbirea lozincardă și mumificarea(Ion Bogdan Lefter),pe temeiul apropierii reale a lui Eminescu de filosofie(încercările metafizice, conceptul de arheu, ca „universal concret”, problematizarea timpului, traducerea din Kant, ș.a.), și a vizionarului, care îi apreciază importanța în termenii soft power.
Începând cu 1934, argumentează hermenetul, între autorul „Devenirii întru ființă” și Blaga s-a construit un dialog bazat pe respect, alimentat de un număr de similitudini: educația germanică și obsesia platonismului,„hașdeiana aplecare asupra limbajului”,prețuirea folclorului(Emil Șimăndan, Ion Oprișan, 2001). După 1972, Noica încearcă să convingă autoritățile să deblocheze circulația operei lui Mircea Eliade și să întemeieze un Institut pentru Studii Orientale. Admirația pentru prietenul din anii formării, pentru creația sa științifică, ciu ecou mondial, ating cote maxime, după cum îi mărturisește lui Mircea Handoca. Noica îl consideră pe Eliade, un erudit din spița lui Cantemir și Hasdeu, ale cărui contribuții și relații pot ajuta România. Din păcate, proiectul de a scrie o monografie Eliade eșuează, în 1977, după ce lasă în urmă o „Introducere” publicată (culmea!) chiar în „Săptămîna” condusă de E.Barbu, iar, mai apoi, în „Cahiers de l’Herne”, la Paris.
Imaginea cu care rămânem, atunci când închidem lucrarea domnului Pecican este a lui Constantin Noica surâzând. Este, poate, zâmbetul consecvenței cu sine, menținut în vremuri sălbatice, e surâsul care ne reamintește bucuria care „l-a însoțit în toate etapele” (fragmentul 4252) unei existențe greu încercate. Ajuns la marginile „trecerii în ușoară atingere cu viața”, filosoful îi exprimă, luminos, fiorul intern, gândul, printr-un zâmbet „care reunește și încununează surâsul dragostei și pe cel al decepției, depășindu-le într-o expresie sublimată”.
