Turbulențele…

electorale despre care am scris deja, cu certitudinea că  vor oferi motive de uluire în continuare, aduc în prim plan prin ele însele și prin ceea ce generează – adică analize politologice, mediatice și altele eiusdem farinae indefaecabilis, adică imposibil de curățit, purificat nici atât –  unul dintre fenomenele cele mai umane, adică minciuna. Nu revin asupra normalității ei dat fiind că am lămurit-o odinioară cel puțin la nivel etimologic. Iar aceasta în măsura în care normalitatea minciunii stă în faptul că prin rădăcină mendacium  pornește de la mens, mentis, minte, gândire, inteligență. Nu doar la noi ci în toate limbile romanice. Prin urmare  minciuna nu este altceva decât o utilizare a minții mai „altfel”. Până la urmă, cine nu știe să mintă, adică o face prost, e suspect de carențe mentale.  Ce semnificativ, plastic chiar,  sună în româna noastră avertismentul „mințești!!!”. 

Și ajungem, întorcându-ne însă, în secolul XVII la remarcabilul (la vremea sa, cel puțin) jurist  german Conrad Balthasar Zahn, citat și cu alte ocazii, cu al său TRATAT  DESPRE MINCIUNI prezente în cele sacre, în cele juridice, în etice, în politice, în cele istorice. În accepțiunea lui Zahn – „dințoasă”  într-adevăr – toată lumea minte într-un fel sau altul, fără a însemna însă că toți au minte cât trebuie. Se prezumă că și copilul minte chiar fără să rostească. Probabil… 

Dată fiind situația mai curând intra electorală decât post de la noi, să vedem opinia lui Balthasar Despre minciuna oficioasă, ca să nu-i spunem oficială. 

„Este acea minciună  despre care se spune în mod obișnuit  că e aproape oficială și onestă din cauza faptului că nu e considerată chiar nerușinată; ea apare legată de vreo utilitate importantă în cele publice când nu poate fi considerată ilicită.

Minciuna oficioasă  nu pornește dintr-o apucătură  sau rea intenție ci mai curând  spre a-l ajuta  pe un apropiat aflat în pericol.  Și totuși moraliștii și teologii nu admit aproape deloc acest fel de apărare prin minciuna oficioasă.

În ceea ce îi privește pe politicieni, aceștia au decis să vrea ca minciuna oficioasă să fie admisă când vreunul  nu reușește să-și consoleze  prietenul aflat la ananghie. Astfel,, dacă politicianul minte ceva, chiar cu viclenie sau răutate, dar spre binele public și fără intenția de a-și leza apropiatul, în acest caz trebuie considerat neatins de culpă”. (Pentru amănunte lămuritoare a se vedea Dana Percec, Dan Negrescu, QUINTA MEDIEVALĂ,  Editura Universității de Vest, Timișoara, 2021, volumul 2, pp. 193- 233. ).

Câtă cumsecădenie ni se servește în fapt… De reținut însă din același autor:  „De la minciună la sperjur se trece în modul cel mai firesc. Minciuna publică e lăudată de foarte mulți”. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *