În triunghi
Dramele istorice cuprinse în volumul „Îngeri de sânge” ( autor : Ion Jurca Rovina, editura Palimpsest, 2024)renovează, în cerneluri arhaice și postmoderne, o Lume îndepărtată, peste ale cărei profile continuă să adie îngerul neamului (Deuteronom, 32, 8-9, Daniel, 10, 13, 10, 20-21). Volumetrica textuală se obține prin concursul a trei axe, personificate prin figuri legendare, emblematice național, dar și regional : Brâncoveanu, cavalerul credinței, Avram Iancu, cavalerul libertății, Eminescu, cavalerul culturii. Dramaturg experimentat, domnul Jurca Rovina montează cu iscusință dialogul slovei cronicărești cu ironia, presară citate și versuri, strecoară, meșteșugit, printre secvențe științific valide, fire de vis și reverie, opriri monologate, ochiurile unor motive polivalente (sângele, corbul, timpul, ș.a.). Bine precizate, personajele-oglinzi rotesc în jurul leaderilor-centri de interes, pe a căror scenă lăuntrică conștiința datoriei testează limitele omenescului, iar idealul înfruntă realul. Prima piesă, „Pătimirea”, evocă, într-un vernisaj quasi-iconografic, episoadele capturării, detenției și executării lui Vodă-Brâncoveanu și a feciorilor săi. Aparte tramei politice, lucrarea stârnește proiecții ortodoxe și mitice, blagiene („închiderea în blestem”),care trimit, mai departe, spre vanitas vanitatum, fatalismul etnic și discordia seculară ( „așa-s împărțiți românii. Nici El, cel de sus, nu-i poate uni”, afirmă, la un moment dat, unul dintre fii). Autorul scoate în relief zbuciumul interior al domnitorului-părinte, fierberea sufletească a copiilor, dar și solidaritatea familială, care o transformă într-o metaforă a comunității(de sânge)românești, și a seminției creștine. Amplasată în decorul Țării Zarandului și Vienei imperiale, „Craiul zorilor” reface itinerariul existențial al lui Avram Iancu, între junețea revoluționară și vârsta regretelor, prilej cu care ne deschide un dosar social și unul psihologic. Chiar dacă geografia și secolul se schimbă, maniheismul planurilor se răsfrânge, și de data aceasta, în căușul unei simbolistici antagonice(pajura imperială-mierla, valsul vienez-„Țarina de la Abrud”, etc.),în muchiile opuse ale personalității protagonistului : conducătorul temerar care „învie cu sânge libertatea”, se vede încurcat chiar de omul impulsiv, vanitos, ce nesocotește uzanțele habsburgice (evită sau încearcă să intre în audiență la împăratul cu forța ?). De aceeași atenție are parte și poetul național. În „Tragedia Eminescu”, el apare figurat ca „geniu lipsit de noroc”, gazetar ce „se sacrifică pentru țară”, este îndrăgostitul romantic, osândit la un balans continuu între agonie și extaz. Către finalul piesei, autorul „Luceafărului” primește chipul alienatului blestemat să „viețuiască din chete” și să peregrineze între sanatorii și țări până în ceasul sorocului. Cea mai bună lumină cade, și în cazul acestuia, asupra unicității și a laturii sale patriotice : Eminescu participă la evenimentele unioniste din Moldova și din Bucovina, primește elogii pentru poezia „Doina”, iar acțiunile sale, desfășurate sub cupola Societății „Carpații”, îi atrag mustrările amicului Ventura (Venturiano?). Domnul Jurca Rovina developează, cu subtilitate, episoadele din ziua fatidică a primei internări(28 iunie 1883)și relansează tema poetului ucis de servicii străine. Privită de la distanță, în miezul triadei dramatice pe care scriitorul bănățean ne-o zugrăvește putem descoperi oameni care au fost, dar, cu seamă, idei care nu se vor învechi niciodată.
