Nimic nu este mai teribil şi mai atroce decât mumificarea unui scriitor. În clipa în care arta este castrată, iar filistinismul se înstăpâneşte, suveran, nuanţele, melancolia şi subtilitatea sunt înlocuite de tropăitul cazon al propagandei. Din acel moment, scriitorul este doar statuia la care se închină, maşinal, şirurile de automate umane, educate în veneraţia oarbă a celui pe care îl celebrează, dar pe care nu îl mai privesc : textul este suspendat, înlocuit fiind de searbăda peltea a locurilor comune.
Textul şi vocea
Iar posteritatea lui Eminescu este chiar această istorie tragică a confiscării şi domesticirii literaturii. Transformat în profet, recuperat ca om universal, reinterpretat protocronic, declarat întemeietor al unei religii naţionale a mesianismului găunos, predat mediocru în şcoli şi recitat plat la zilele de comemorare, Eminescu este, din ce în ce mai mult, prezenţa solemnă pe un raft prăfuit, cel care mai poate inspira doar emoţia calpă a declamaţiilor patriotarde. Gânditorul politic, conservator, reacţionar şi romantic, este revendicat ca piatră de temelie de dreapta radicală – antisemitismul său,cel pe care Nicolae Iorga sau A. C. Cuza îl retrezeau, se simte din nou în trepidaţiile contemporane.
Ceea ce mitificarea ineptă distruge este însăşi literatura in care Emimescu s-a investit, cu un devotament benedictin. Ceea ce elogiul oficial descurajează, sistematic şi grotesc, este recitirea celui care trece, asemeni altor romantici, dincolo de pragul raţiunii, spre a descoperi visul şi nebunia, până la capăt. Ceea ce glorificarea ocazională impune este masca de mucava a unui profet de circ, în locul efigiei, atât de umane şi de autentice,a fiinţei ce poartă povara literaturii sale, ca pe o cămaşă a lui nessus.
Şi poate că doar despărţirea de odioasele platitudini ale gândirii leneşe îl mai poate salva pe Eminescu, cel care scrie, din captivitatea mitului care îl sufocă. Eminescu se cere redat unui fundal cu care comunică: Heliade, Alexandrescu sau Bolintineanu sunt, în ceea ce mai profund şi vizionar, cei care îl anunţă pe Eminescu. După cum contemporanul şi rivalul său implacabil, Macedonski, este, în ordinea inovaţiei şi a posterităţii sale, cel ce inaugurează timbrul modernităţii de secol XX. Echilibrarea perspectivelor este o datorie elementară de luciditate critică.
Eminescu este plasat într-un spaţiu de idei şi de sensibilitate cu care comunică. Asemeni lui Puşkin, el este placa turnantă a unei întregi literaturi, asemeni lui Puşkin, el este glasul cu care se identifică o limbă pe cale de a se naşte. El nu mai poate fi pentru noi singura voce, unicul locuitor al empireului canonic. Eminescu este parte din opera de inventare a unei literaturi: relaţia cu tradiţia şi cu postumitatea este parte din identitatea sa.
Lectura didactică şi apteră a textelor sale răpeşte literaturii sale acel nucleu de elan hipnotic pe care Eminescu îl împarte cu romanticii : privirea sa de poet şi de prozator pătrunde mai departe, tot mai departe, spre a se alătura lui Novalis sau lui Nerval în căutarea unei alte lumi, inaccesibile raţiunii. Visul este patria pe care Eminescu nu o poate părăsi: marile sale poeme, cele pe care contemporanii săi nu le bănuiau, sunt bântuite de un elan ciclopic şi se deschid spre perspectiva selenară a peisajelor lui Caspar David Friedrich.
Proza lui Eminescu este cea în care arcul voltaic al imaginaţiei sale eliberate se simte, cu întreaga sa forţă vulcanică: creator ce se hrăneşte din noapte, Eminescu este şi cel ce imaginează insula ce acordă morţii seninatateaa unei stingeri de amurg.
Şi nu mai este nevoie nici de discursuri sforăitoare şi nici de pompă oficială spre a reveni la ceea ce scriiitorul este, cu a sa inimă ce bate, dincolo de încremenirea statuii de mucava, uitată pe un colţ de bibliotecă şi prăfuită de admiraţia oarbă a celor ce castrează literatura, cu înclinaţia lor mediocră.
Eminescu este, ca şi acel Puşkin pe care îl reciteşte şi traduce îndrăgostit Vladimir Nabokov, vocea ce nu poate fi asurzită de trompeta înregimentării oarbe. Mai mult decât un profet, el este un scriitor: zidit în textul său, el durează ca un vis ce se desenează peste mare, oglindit de undele ce nu cunosc început sau sfârşit.