Şi intrăm în toamnă ca într-o criptă funerară saturată de şoapte: octombrie se înfăţişează ca o pagină atinsă de mâinile celor morţi, delicat şi tandru, chemare a anilor duşi, convocare a memoriei ce ne bântuie, asemeni unui vânt de larg, visător.
Şi suntem primiţi de toamnă cu îngăduinţa nostalgică a unei gări provinciale: ceasul de pe frontispiciul ei este încremenit în uitare şi tot ceea ce ne mai rămâne este să privim spre drumul de şine ce se pierde în orizont, şerpuind printre nori.
Şi ne aducem aminte de toamnă în clipele în care vara se topeşte, treptat, în melancolia îndepărtării: un alt acasă, ce nu mai are asprimea soarelui ce arde, ni se înfăţişează şi ştim că orele ce vor veni au să aibă claritatea unui amurg, pastelat şi tainic.
Şi ne pregătim să murim şi noi, o dată cu toamna ce se înscrie în suflete ca un cerc de culori din ce în ce mai stinse: este un timp care se priveşte pe sine, străin de tulburarea vieţii şi atent la dialectica dimineţilor ce se ivesc din noapte, copleşite de dor.
Şi suntem gata să visăm şi noi visele toamnei, acele vise ce ard în inimi ca o flacără de veghe în adânc, acele vise ce ne cheamă spre ziuă cu lucirea lor nedomolită, acele vise în care înviem, spre a putea fi una cu cei morţi, în teritoriul de valuri şi de cer ce ne îngăduie odihna.
Şi vom putem rosti, din nou, cuvintele pe carte toamna ni le dezvăluie, gravate in cer ca o dedicaţie stângace de şcolar: octombrie este vremea în care revenim spre obârşii şi păşim cu paşii de umbre, spre a fi mai aproape de stingere.
Şi ne-am dori ca aceste amieze târzii în care ne cufundăm, ca într-o mare fără de capăt, să fie clipa pe care o vom convoca, dincolo de prag: istoria privirii noastre va fi istoria calmului nostalgic de străzi, de garduri, de coturi, de ostroave şi de cer ce ni se dezvăluie, domestic şi familiar, ca un desen de copil.
Şi ştim că, în cele din urmă, atunci când bătaia mecanică a trupurilor se va fi oprit, vom fi una cu această toamnă pe care o convoacă textul născut în sinapsele de calculator: poarta pe care am căutat-o ni se va arăta, iar jocurile graţioase ale fericirii pierdute se vor apropia din nou de noi, spre a ne alina.
Şi va fi această toamnă toamna în care privirea se va îndrepta spre fotografiile ce au îmbătrânit în rama tristeţii: niciodată singuri, mereu împreună cu cei morţi, înaintând pe un ţărm ce nu poate curge în iarnă, închişi in reverie ca într-un mormânt muzical, vom păşi spre încremenirea tulburată de frunze, treziţi de transa visului în care ne vom topi, personaje ale unei poveşti de amurg scrise cu litere de ceaţă, alungate de vânt.