În universul nostru lăuntric, există un timp mirabil, păstrat într-o tainică firidă în care vocea mamei se răsfiră în șoapta primelor povești, iar unduirile imaginației evadează dincolo de granițele realității. Într-un anume fel, basmele și poveștile ne vorbesc necontenit despre copilărie, dezvăluind relația dintre omul de acum și cel de atunci, dar și existența unui pact naratorial între cititorii și autorii întâmplărilor fabuloase, ei înșiși nostalgici ai vârstei de aur. Ce se întâmplă însă atunci când o asemenea narațiune nu mai este doar un simplu tip de relație, când totul se plăsmuiește din candoarea vârstei, dintr-o fantezie nestăvilită și, mai ales, dintr-o sensibilitate artistică aparte, ce transpune arta vizuală în cuvânt? În paginile cărții sale, recent apărute la Editura Agnos din Sibiu, Secretul tablourilor și alte povești, Anastasia Celia Guțan ne oferă câteva fire călăuzitoare pentru a descoperi răspunsurile la aceste întrebări. Și le vom descoperi cu uimire – trebuie să adăugăm de îndată –, prin ochii plini de prospețime ai unui copil, și nu prin privirea experimentată a unui scriitor adult.
Modelul Klimt. Povestirea în ramă
Din fișa biografică ce precedă volumul, aflăm că Anastasia Celia Guțan, născută în toamna anului 2008, scrie povești de la vârsta de 7 ani. Pasionată de lectură și de scris, dar și de echitație și pictură, ea și-a adunat în această carte, ce constituie debutul său editorial, textele scrise de-a lungul timpului. Nu întâmplător, pe coperta întâi ne întâmpină profilul unui copac, pictat la îngemănarea anotimpurilor, când frunzele se îngână din toate nuanțele arămiului – culori calde și primitoare – ori din verdele copt al sfârșitului de vară, poposind asemenea unui covor pe iarba ce ascunde tainele vârstei. Sub penelul unui copil, arborele vieții capătă reverberații insolite, invitându-ne într-un univers în care, pe canavaua arhetipală, simbolurile se țes altfel: frust, în ritmul trăirii, cu o directețe care ne conduce chiar în inima labirintului ficțional.
La vârsta copilăriei, Anastasia Celia Guțan se contopește cu această lume miraculoasă și, în clipele de contemplare artistică, se dedică scrisului. Ea aduce poveștile în matca propriei vieți, transformându-le în scriitură diaristică. De altfel, în Prefața volumului, Bianca Selejan-Guțan ne destăinuie: „Anastasia scrie povești. Încă de când abia învăța să formeze litere pe hârtie, fetița de 6-7 ani își crea singură «cărți de povești», pe care tot ea le ilustra. Ceva mai târziu, a început să își noteze gândurile într-un jurnal, în care intercala și povești crescute din imaginație” (p. 11). Mai mult, textele Anastasiei izvorăsc din operele de artă admirate în albume de pictură, adevărate „pinacoteci” editoriale care invită la călătorii în spațiu și timp, adaptate, în mod firesc, unui anumit tip de percepere a lumii, specific copilăriei. Dacă privim atent artele plastice, ne dăm seama că acestea sunt presărate de creații ce redau – în eternitatea clipei încremenite pe pânză – situații arhetipale ori teme și motive de largă circulație, inspirate din literatura universală. Drumul Anastasiei ne poartă însă în direcția opusă: pornind dinspre pictură, ea se întoarce spre sine și își creează propria literatură. „În lunga vară a lui 2020 – ne mărturisește Bianca Selejan-Guțan –, petrecută mai mult în curtea casei, pe leagănul agățat sub un păr bătrân și înțelept, i-am dat, mai mult în joacă, un album gros de pictură, superb alcătuit, dedicat peisajelor lui Gustav Klimt. L-a răsfoit plină de curiozitate și a căzut pe gânduri. L-a dus cu ea în cameră. În zilele și săptămânile ce au urmat, am observat că paginile noului caiet cu povești, pe care îl începuse în acea primăvară, începeau să se umple. Erau texte desprinse din tablourile din carte: fiecare tablou spunea o poveste, așa cum își imagina fetița de 11 ani” (ib.).
Așa s-au ivit istorisirile din volumul de față, grupate în trei secțiuni cu titluri incitante: Secretul tablourilor, Alte povești cu copaci și Lumea din mintea mea. În final, Darul mamei, Bianca Selejan-Guțan, încheie rotund întregul periplu imaginar, cu Povestea lebedei înghețate, sămânța harului dăruit micii povestitoare, fiindcă, așa cum s-a observat mereu, copiii cărora li se spun povești de la vârste fragede vor deveni ei înșiși, mai târziu, buni povestitori și vor stăpâni subtilitățile artei scrisului, tot așa cum lebăda fermecată trece prin metamorfoze succesive până când (re)devine frumoasa fată plină de grație și eleganță. Din fiecare poveste răzbate puternica senzație că tânăra autoare este o cititoare pasionată, care a asimilat intuitiv, în modul cel mai natural cu putință, structuri narative, situații tipice, modele de personaje. Ceea ce creează însă, pornind de la câteva scântei ale marii literaturi, este o lume de o copleșitoare originalitate, dovedindu-ne că, atunci când vine vorba despre povești, încă nu s-a scris totul. Întotdeauna rămâne loc pentru ceva nou, menit să ne famece, să ne seducă, să ne redea bucuria descinderii într-un alt spectacol al imaginației.
Preferința pentru contururi clare se întrevede și în căutarea unei compoziții narative armonioase, circulare, menite să ofere spații de trecere între cele două lumi – cea de aici și cea de dincolo –, dar și puncte de reper, de recunoaștere, de regăsire a drumului. Secțiunea-nucleu, Secretul tablourilor (cea mai recentă, fiind scrisă între anii 2021-2022), este construită după modelul povestirii în povestire. Librăria și Înapoi în librărie constituie rama celorlalte povești. Prezența unui cadru narativ ne duce de îndată cu gândul la forma unui tablou și la transfigurarea imaginii în cuvânt, invitându-ne să descoperim secretul din adânc, ascuns sub calmul neclintit al suprafețelor pictate.
Să zăbovim puțin asupra primei povești, Librăria, întrucât aici se află pre-textul celorlalte narațiuni. Ce lucruri stranii se pot întâmpla într-o librărie, loc predilect pentru refugiu și regăsire interioară? Și, mai ales, într-o zi rece de iarnă, când viscolul spulberă zăpada căzută peste noapte din abundență? Poveștile Anastasiei încep atipic, ocolesc bine-cunoscutele convenții ale speciei. Drumul spre inima ficțiunii are rosturile lui, fiind plin de provocări pentru cititor. Tradiționalul a fost odată ca niciodată nici nu s-ar potrivi acestui nou orizont de așteptare, din viața unei fetițe a zilelor noastre (cu toate că și acest timp are doza lui de incertitudine), care străbate zilnic aceeași stradă din oraș, între casă și școală. De la bun început, înaintând cu greu prin zăpadă, Angela, protagonista acestor întâmplări, exclamă: „‒ Urăsc anotimpul ăsta!”. Zăpada se prefigurează, astfel, ca un prim obstacol, ca un factor disturbator al ordinii, al ritualului cotidian, îndreptând atenția spre spații protectoare și compensatoare: „Ninsese toată noaptea puternic și multe străzi fuseseră acoperite de un strat gros de zăpadă… Viscolul era destul de mare…” (pp. 16-17). Cel de-al doilea factor disturbator se resimte mult mai acut: fetița alunecă pe gheață și își luxează piciorul drept. De durere, se refugiază în singurul magazin de pe stradă pe care nu-l mai văzuse până atunci, un soi de anticariat, cu cărți și obiecte vechi. Este primul spațiu de trecere și, probabil, cel mai important, deoarece reprezintă singura cale spre lumea fantastică. Într-o lucrare fundamentală asupra conceptului de „fantastic” (Introducere în literatura fantastică), Tzvetan Todorov observa că, prins în miezul unui eveniment neobișnuit, care eludează legile lumii noastre cunoscute, protagonistul trece printr-o stare de ezitare, de incertitudine cu privire la veridicitatea sau, dimpotrivă, la caracterul iluzoriu al celor întâmplate. În povestea Anastasiei, fenomenele meteorologice extreme îngreunează cursul firesc al vieții și încețoșează vederea, asemenea unui văl care estompează contururile lucrurilor. Granița dintre lumea reală și cea fantastică pare să se fi dizolvat în această ceață rece, albă. Eroina cu nume angelic pătrunde imperceptibil, nu fără întrebări și incertitudini, în „anticamera” celeilalte lumi, unde îl cunoaște pe bătrânul librar Gus, personaj bun și blând, așa cum trebuie să fie un paznic al comorilor și al lucrurilor nevăzute de ochiul omenesc. Atrasă de o carte groasă aflată pe birou, se străduiește, în ciuda durerii, să ajungă la aceasta. Paginile goale ale cărții o intrigă. Trecându-și mâna peste prima pagină, observă cum totul se umple de culori și de forme, până când devine o imagine coerentă: „Era o pictură care reprezenta o pajiște plină cu flori și pomi, iar undeva în depărtare se vedeau încă doi copaci care parcă își vorbeau. Angela era uluită de ce tocmai văzuse. Ce fel de scamatorie mai era și asta? Atinse desenul cu un deget pentru a vedea dacă e real. Însă la atingerea ei, din nou se întâmplă ceva magic. Din pictură apăru o lumină care se făcea tot mai mare, tot mai mare, tot mai mare” (p. 23). Infuzia de lumină, dar și etimologia numelui protagonistei (din lat. angelus = „înger”) anunță prezența discretă, nevăzută, a sacrului. Dacă îngerii sunt mesagerii Domnului, Angela este, fără să știe, predestinată să treacă printr-o serie de experiențe formatoare, în drumul ei spre lumină, spre iluminare spirituală. Traseul pe care-l urma va fi parte dintr-un Bildungsroman personal, oferindu-i o serie de revelații asupra lumii, pe care nu le-ar fi putut afla de pe băncile școlii, ci numai printr-o imersiune, fie și imaginară, în miezul complicatelor relații dintre lucrurile și ființele care ne înconjoară.
Odată cu cea de-a doua poveste, Pomul trădător, pătrundem în interiorul acestei lumi minunate. Ne aflăm încă în teritoriul fantasticului, cel al ezitării între două alegeri posibile. Totuși, alegerea este încă dificilă, întrucât persistă semnele și obiectele cotidiene: ghiozdanul și telefonul mobil cu care Angela încearcă zadarnic să-și contacteze mama. Obișnuitele canale de comunicare, atât de performante din punct de vedere tehnologic, nu funcționează în interstițiul dintre cele două lumi. În plus, în interior este o atmosferă caldă, plină de intimitate, în contrast puternic cu urgia de afară. O seamă de lucruri vin, parcă, dintr-un trecut îndepărtat, dizolvând conștiința timpului trecător: „Nu știa ce oră e, dar sigur stătea acolo de ceva vreme. (…) Măsuța dintre fotolii era plină de ceară și de lumânări, dintre care unele erau topite de tot, iar altele încă mai ardeau” (p. 26). Căderea bruscă de pe birou a „cărții uluitoare” (sintagmă scrisă cu majuscule) îi amintește de recenta experiență stranie. Se îndreaptă spre birou asemenea copiilor mici, mergând în patru labe din pricina luxației, pentru a pătrunde în noua etapă a vieții ca o ființă, nouă, purificată, pregătită să asimileze creator întâmplările deopotrivă magice și revelatoare ce vor urma. Bătrânul Gus nu-i formulase explicit interdicția de a deschide cartea, lăsându-i libertatea de a decide singură, de a acționa în virtutea propriei intuiții și – de ce nu? –, a unei curiozități benefice, în absența căreia multe taine ar rămâne nedeslușite.
În termenii lui T. Todorov, din momentul alegerii, eroul unei întâmplări fantastice pătrunde fie într-o lume stranie, dătătoare de fiori prin incognoscibilul care îl învăluie cu aura sa nedefinită, fie într-una miraculoasă, străbătută de zâne și dragoni, de obiecte însuflețite, de arbori înțelepți și animale glăsuitoare. Se pare că, pentru renumitul teoretician, granițele acestor universuri posibile sunt atât de bine conturate, încât nu permit nicio fisură, nicio întrepătrundere a lor. În povestea Anastasiei, aceasta este chiar secvența în care cele două categorii se îmbină: „Cartea era magică!” (p. 28). Angela acceptă deci, cu spontaneitatea specifică vârstei, faptul că miracolele există și că o întreagă pictură se poate ivi dintr-o simplă pată de culoare, transformată apoi, printr-o atingere delicată, într-o lumină necreată de duh omenesc: „Chiar dacă toată magia asta o speria un pic, tot atinse desenul cu un deget. Ca și prima dată, o lumină apăru pe pagină și începu să crească tot mai tare…” (ib.). Lumina este o cale și o călăuză, dar și un mijloc de transcendere, cu efect hipnotic, spre tărâmul de dincolo. Fetița adoarme, iar la trezire își dă seama că a ajuns în mijlocul peisajului din pictură, într-un ținut paradiziac, „pe un câmp plin de flori și de copaci” (p. 29), străjuit de doi arbori vorbitori. Durerea de gleznă dispare ca prin vis, iar bucuria libertății depline o cuprinde pe deplin. Devine un atent observator și reflector al acestei lumi. Dincolo de cursul poveștii, se ascunde, de fapt, o parabolă despre libertatea de opțiune, despre liberul-arbitru, despre limite și interdicții nedrepte impuse de cei mai puternici, despre capacitatea de asumare a propriilor alegeri etc. Când pomul cel mare îl obligă pe cel mic să rodească doar mere, „Angela se încruntă din nou. Era nedrept ce făcuse pomul cel mare” (p. 31). Sistemul ei de valori morale, deși aflat în formare, funcționează fără greș.
Jocul perspectivelor narative ne dezvăluie gândurile pomului celui mic, frământările cu privire la posibilitatea de a schimba ceva în ritmul vieții sale și de a da alte roade, din proprie voință. Transformarea este încă posibilă, iar crengile i se umplu de cireșe: „Era ca un vis împlinit pentru el!” (p. 36). În fața acuzațiilor de trădare, aduse de pomul cel mare, acesta se apără: „M-am plictisit atât de tare, încât am decis să-ți reamintesc că nu avem aceleași opinii!” (ib.). Replica aceasta este cu totul extraordinară, reiterând, într-un mod cât se poate de ferm și de politicos, una dintre normele esențiale ale conviețuirii sociale, și anume aceea de a respecta opiniile diferite ale celorlalți – adevărată sursă a diversității și armoniei dintre oameni. Desigur că, inconștient, cireșele rămân atracția copiilor, prin roșul lor intens și dulceața parfumată a miezului. Ceea ce se și întâmplă mai departe în poveste, când cireșul ad-hoc este înconjurat de copii fericiți și pofticioși. Totul se încheie cu o lecție demnă de marile texte ale literaturii: copacul cel mare se salvează de păcatul trufiei și al vanității prin gestul de a-i reda Angelei cireașa oferită. Și, poate nu întâmplător, fructul se transformă în lumină călăuzitoare.
Următoarea poveste din acest prim cadru al cărții se intitulează, oximoronic, Monstrul care nu era rău. Totul începe ca un coșmar infuzat de întuneric și de teamă: „Fără să-și dea seama, începu să plângă tot mai tare. În mintea ei era doar un gând. Gândul de a fi oriunde, dar nu acolo, în întuneric” (p. 39). Dimensiunea întunecat-onirică se spulberă odată cu trezirea în fața unui nou personaj, un monstru adevărat, descins din basme, dar fără întregul alai de trăsături negative atribuite de convențiile speciei. Întâlnirea prilejuiește unul dintre cele mai savuroase și insolite dialoguri ale cărții, consternant tocmai prin inversarea rolului asumat de o asemenea arătare monstruoasă în narațiunile tradiționale: „Parcă monstrul nu mai era așa înfricoșător pentru ea. Chiar dacă arăta ca un hipopotam gigant cu ochi galbeni și cu coadă de șopârlă, pe Angela nu o mai speria” (p. 42). Noul peisaj, de data aceasta acvatic, adăpostește ciudata creatură care suferă din pricina singurătății. „‒ Dacă tot ești aici, vrei să fim prieteni pentru totdeauna?” (p. 43) o întreabă monstrul după câteva clipe de tăcere. Tema prieteniei și dorința de socializare sunt esențiale la vârsta copilăriei, când comunicarea devine un exercițiu necesar în raportarea la lumea înconjurătoare. Desigur, alegerea prietenilor trece prin filtre personale și subiective. În povestea de față, înfățișarea respingătoare a monstrului pare să fie un obstacol în găsirea unor prieteni statornici printre micile viețuitoare din grădina alăturată: „Cred că este din cauză că sunt un monstru urât și înfricoșător. Voi fi mereu singur din cauza asta” (p. 44). Se relevă, aici, sensul opoziției din titlul narațiunii. Dacă „monstrul” se referă la aspectul exterior, la suprafață sau aparență, sintagma „care nu voia să fie rău” țintește spre lumea sa interioară. Angela înțelege pe dată care dintre cele două contează cu adevărat, iar gestul ei altruist, de a-l ajuta pe bietul monstru să devină mai puțin încrâncenat, dovedește că ea însăși evoluează în procesul propriei maturizări. Metamorfoza monstrului într-un „om foarte politicos și gata să-și ajute prietenii” (p. 46) se produce grabnic, în timpul comprimat al poveștii. Deși își găsește, într-adevăr, un amic, un hamster alături de care explorează frumusețile grădinii, credem că adevărata sa prietenă rămâne Angela, care l-a înțeles în pofida platoșei lui fioroase. La despărțire, mărturisirea fetei deschide o surprinzătoare mise en abyme: „Îmi voi aminti mereu de aventura asta și mai ales de tine. Vei rămâne mereu în capul meu și, poate, vei ajunge într-o carte. (…) Tu ești ca un fel de lucru unic și incredibil care mi s-a întâmplat mie, iar acest tip de lucruri nu le uiți niciodată!” (p. 53). Lucrurile unice și incredibile sunt tocmai aceste experiențe revelatoare, atât de consistente în trăire, încât umplu sufletul de lumină.
Vârtejul care o poartă pe Angela spre cea de-a treia poveste, Prințesa din copac, se aseamănă cu un vortex cosmic care o duce, prin cădere, într-o altă dimensiune. De data aceasta, fetei îi revine, cu o intensitate sporită, durerea de gleznă, pe fondul dorului după cei de acasă. Ajunge într-un spațiu închis, precum cel al librăriei lui Gus. Apariția unei bătrânici de dincolo de o ușă îi readuce în memorie chipul bunului librar. Trăirile Angelei sunt atent observate: „Știa că ar fi trebuit să bată la ușă, dar ceva o oprea. Inima îi bătea tot mai tare pe măsură ce sunetul pașilor se apropia” (p. 59). Dacă, la început, bătrânica o consideră o „intrusă”, un outsider, ulterior renunță la o asemenea etichetă: Angela este recunoscută drept una de-a lor, ca parte a unei povești repetitive. Palatul reprezintă spațiul magic în care experiența ei se poate desăvârși, dar și locul din care întoarcerea în lumea reală devine posibilă. Spre surprinderea sa, bătrâna Alberta, servitoarea prințesei, îi destăinuie: „Mă gândeam eu, am mai avut un astfel de magie” (p. 65), pentru ca ulterior să-i explice totul: „Magia asta în care ești tu este una foarte specială, are legătură de obicei cu cărțile. (…) Se pare că acel domn Gus, de care mi-ai povestit, este autorul cărții. Pictorul imaginilor din carte. (…) Aceste cărți, când prind viață, te pot duce în conținutul lor. Sunt, de fapt, niște portaluri” (p. 65-66). Așadar, nu e vorba despre un illo tempore specific basmelor, ci de un continuum spațio-temporal care oferă doar celor inițiați în tainele cărților șansa unor călătorii fabuloase. Zăpada, viscolul, glezna luxată, toate acestea erau elemente perturbatoare ce permiseseră, cumva, contactul cu lumea lui Gus. Dar, înainte de a reveni în realitatea timpului său, Angela ajută un ultim personaj să-și regăsească echilibrul și dragostea de viață: pe prințesa însăși, care trăiește în obscuritate și într-o claustrare deliberată, din pricina temerii sale față de copaci. Portretul prințesei, rememorarea întâmplărilor care o aduseseră în starea de izolare de-a dreptul maladivă, abandonarea ei de către supuși, dar și de către cei din familie sunt pasaje creionate cu multă finețe și cu o uimitoare răbdare a detaliilor. Când tânăra redescoperă lumina, albastrul cerului și contururile pline de viață ale copacilor, reacțiile și mișcările sale sunt consemnate cu o precizie cinematografică: „Văzu un cer albastru, la fel ca ochii ei, văzu o bilă mare și strălucitoare care lumina totul. Iar acolo, mai jos, erau copacii. Acele ființe pe care le considerase îngrozitoare toată viața ei” (p. 76-77). Natura vie o îmbrățișează, îi readuce zâmbetul pe buze odată cu regăsirea iubitei pisicuțe pierdute, alcătuite acum dintr-o mulțime de frunze verzi. Amestecul regnurilor, invazia de clorofilă și de vitalitate îi deschid prințesei calea spre fericire, după o lungă perioadă de inerție: „Ce proastă am fost, trebuia să mă ascult pe mine! Cumva știam că e adevărat, dar nu am făcut nimic (p. 82, s.m.).
Descoperirea sinelui, a propriilor energii latente care o ajută să depășească obstacolele și durerea persistentă de gleznă, reprezintă o importantă etapă în formarea unei conștiințe armonioase. Alberta, asemenea unui magician, o ajută să găsească nu doar calea, ci și călăuzitorul potrivit spre lumea sa: un dragon, camuflat inițial sub conturul unui copac. Foșnetul discret al arborilor din poveștile Anastasiei ascunde adesea un sincretism al regnurilor, ca într-o suită de imagini suprapuse, ce ne invită să cercetăm atent straturile din profunzime. Ființă legendară, dragonul preia rolul calului năzdrăvan din basme, un alter ego al eroului, care o poartă pe Angela prin văzduh, alunecând între timpuri precum un zburător abil, nu înainte însă de a emite un strigăt straniu: „Cerule, venim!” (p. 92). Aer, văzduh și cer sunt cele trei substantive ce prefigurează transcendentul, ascensiunea spirituală, dar și spațiul nedefinit al unei experiențe transfiguratoare. Înapoi la librărie, povestea care închide, simetric, rama acestui tablou narativ, este, de fapt, o continuare a episodului precedent. Totuși, în pofida structurii aparent închise, finalul rămâne deschis interpretărilor. Dacă cititorul își va pune legitime întrebări cu privire la veridicitatea întâmplărilor neobișnuite ale Angelei, fata nu are ezitări. Ea a ales deja calea cea bună și știe că în librăria – acum părăsită – se aflase cândva, nu demult, domnul Gus. Încrederea îi este răsplătită prin cea mai frumoasă confirmare cu putință, semn că a devenit ea însăși parte a poveștii: „Mai dădu o pagină, iar de data asta fu surprinsă. Tabloul înfățișa o fetiță care intra pe ușa unei librării” (p. 101).
Anastasia Celia Guțan, Secretul tablourilor și alte povești, cuvânt-înainte de Părintele Constantin Necula, prefață de Bianca Selejan-Guțan, Editura Agnos, Sibiu, 2022, 162 p.
Notă. Cronica literară a fost publicată, în premieră, în revista Portal-Măiastra, anul XX, nr. 1 (76)/2024.
