Jon Fosse, scriitor norvegian, laureat Nobel pentru literatură în 2023, unul dintre cei mai decorați scriitori contemporani, a fost distins cu multe alte premii literare, având în vedere impactul pe care această voce distinctă îl are asupra lumii noastre.
Am început citind niște piese de teatru, aud, foarte jucate, și m-a izbit originalitatea transcrierii gândurilor, așa cum vin în mintea omului, uneori repetitiv, de te întrebi dacă citești bine, căci despre dialogul respectiv aflaseși deja din paginile precedente. Este, desigur, recurența gândurilor noastre, ce se învârt și ele în cercuri, explicând așadar mersul nostru, repetitiv, nu numai prin gânduri obsesive, ci și încercarea de a găsi răspunsuri la aceleași întrebări, ceea ce ne face pe noi, ca indivizi, și poate chiar ca societate, să ne învârtim într-un cerc de întrebări și răspunsuri care de multe ori nu ne duc la vreun rezultat tangibil. Dimpotrivă.
Dialogurile din piesele pe care le-am citit imită stereotipii obosite și uneori lipsite de logică, ce par să se fi oprit undeva în conveniențe sociale, tabieturi obsesive, pe care le urmăm curios de exact, pierzând în același timp esența. Realitatea ne surprinde, căci fiecare părem prinși în alte protocoluri și presupuneri ce ne țin departe de ce se întâmplă. Părem prea ocupați să vedem dincolo de interpretările noastre strâmte, iar comunicarea plenară cu alții e la voia șansei, dacă și când punctele de vedere converg. De cele mai multe ori, însă, fiecare continuă pe traiectoria sa, ce uneori duce nicăieri.
“Morning and Evening”, “Dimineața și Seara”, o carte format mic și subțire cât jumătate din grosimea degetului meu mic, cuprinde între copertele sale ce numără nu mai mult de 100 de pagini, de format mic! (să mă repet și eu), viața unui om, Johannes. Începe cu gândurile tatălui său, Olai, la nașterea sa. Cu speranțele înaintașului său pentru el. Cu chinurile mamei să îl aducă pe lume. Vorbim despre dimineața unei vieți. Imediat însă, scriitorul ne aduce în seara vietii, când ne familiarizăm cu tabieturile bătrânului Jonannes. Ne învârtim în cercuri în lumea lui, în tabieturile de fiecare dimineață, în felul cum își pregătește țigarea sau își face cafeaua, în gândurile sale de fiecare moment. Ar putea fi gândurile oricui, ne-doftoricite, fără să fie altceva decât ce sunt: gânduri aparent neînsemnate, care ne umplu viața. Căci ele ne domină, mai degrabă decât evenimentele semnificative, care de multe ori sunt rare și irepetabile. Aici penetrăm în repetabilul gândurilor noastre, în circularitatea lor. Ca cititor te întrebi, așa cum mi s-a întâmplat cu alte lecturi Jon Fosse, dacă nu cumva eram la pagina greșită, căci parcă citisem mai devreme paragraful respectiv… De cele mai multe ori eram la pagina corectă, dar cum informația îmi era deja cunoscută, m-am întrebat dacă era poate mai bine să citesc pe sărite decât rând cu rând, să-mi fac doar o idee… constat însă că în miriada detaliilor se întrezărește profilul caracterului, afli și câte ceva ce îl defineste, ca de exemplu că Johannes a avut o nevastă, care a murit. Că au avut 7 copii, fiecare împlinit în felul său. Că mezina îi este și cea mai apropiată, ea vine zilnic să îl viziteze. Că Johannes s-a lăsat de pescuit (fusese pescar, așa cum sperase tatăl sau, care îi profețise același mod de subzistență, perpetuat de generații…). Chiar dacă Johannes pusese undița în cui, el era încă atras de pescuit, de apă, de magia ei. Doar acolo, în preajma ei, își petrecuse el viața. Astfel, îl descoperim pe Johannes, la asfințit. Aflăm că avusese o viață plină, satisfăcând speranțele multora, și poate și unele dintre speranțele sale. Că a intrat pe traiectoria ce îi fusese hărăzită dinainte de naștere, pe care fusese pus de alții, fără ca el să-și fi dat seama. Probabil crezuse că și-a trăit propria viață, când de fapt se îmbina cu a altora. Destine similare, determinate de condițiile în care s-au desfășurat, de duritatea mediului și proximitatea oceanului. Gândurile lui repetitive sunt guvernate de un protocol de a se angaja într-un joc social fără a spune, practic, nimic despre sine. Despre visele sale. Despre ceea ce a devenit. O devenire predictibilă, care probabil l-ar fi umplut de mândrie pe Olai. Ce păcat că nu mai era în viață să vadă apusul apoteotic al lui Johannes, care la rândul lui, l-a numit pe unul dintre băieții săi, Olai… oare cine și-ar putea dori mai mult de-atât?
Între două evenimente certe, între dimineața și seara destinului, decurge o întreagă viață de om. Cu tabieturi de fiecare dimineață și fiecare seară. O repetiție de fiecare zi, până devine o ceremonie în care protagonistul bea o caféa, fumează o țigară, viața scurgându-se cu fiecare iterație zilnică. Johannes își dă seama că a îmbătrânit deabia când se uită la prietenul apropiat și realizează că neputințele lui sunt o imagine în oglindă a neputințelor sale.
Și vine o vreme, o zi din viață, când, deși totul e la fel, pare să fie altfel decât cum fusese înainte. Când oceanul nu îl mai vrea pe Johannes. Când lui nu-i mai rămâne dect pământul. Când percepe realitatea cu altă acuitate, cu alți ochi, cu altă rezoluție, iar această percepție se amestecă cu amintirile. E vizitat de soția Erna, decedată de mult. E podidit de amintiri, ca la un bilanț final.
O carțulică ce include între copertele sale o viață de om. Ar putea fi a fiecăruia dintre noi, chiar dacă ceremonialul dimineților noastre este, poate, altfel. Căci fiecare ne scriem viața, fie în protocoale ancestrale, fie în unele pe care ni le-am creat singuri. Johannis și-a scris viața cu fiecare pește prins și cu fiecare privire spre mare, până ce i-au devenit destin. Aflăm despre impactul pe care el l-a avut asupra celor din jur prin prisma percepțiilor și gândurilor sale, precum și a celor ce l-au precedat sau i-au urmat. Este vocea a trei generații ca reacție la o viață de om, ce, inevitabil, se încheia. Este întâlnirea cu cei dragi și dispăruți, cărora în realitate le dusese lipsa. Este întrepătrunderea destinelor celor vii cu a celor plecați, într-o halucinație aducătoare de alinare. Presărată cu nume biblice (Johannes, Anna – mama protagonistului, Peter – un prieten), cartea poate sugera semnificații religioase, ce par să fie abundente în Septologia Fossiană, despre care vom vorbi altă dată.
În “Dimineața și Seara” aflăm despre un Jonannes care se naște și un Johannis ce moare. Un început și un sfârșit? Sau două începuturi? Fără să înțelegem prea mult și doar pentru că nu știm mai bine, le numim simplu: viață și moarte.
