-ismele electorale

au reprezentat și de data aceasta un instrument de intoxicare eficient până la un moment dat, dacă cineva – nu neapărat foarte mulți – le-a luat în considerare. Din punct de vedere mediatic și politologic ele pot fi încadrate în mai larga categorie a isterismelor confundabile până la un punct cu istorismele. Este evidentă existența unui mecanism având ca punct central principiul „cine nu e cu noi trebuie eliminat”, pentru că e împotriva noastră. Asta înseamnă însă că și „noi” suntem  împotriva celorlalți. 

Printre categoriile cele mai deranjante figurează cea a populiștilor (populismul), pentru că strică „socotelile” așa-zisei continuități. Refăcând anumite  -isme, (în dicționarele serioase nu apar acești termeni), constatăm că populismul, din populus, totalitatea celor cu drept de vot, indică dreptul firesc al cetățenilor de a vota pe cine crede fiecare de cuviință. A-i condamna nu are nimic cu democrația adevărată. A afirma despre o anumită orientare „populistă” că e în prăbușire când în fapt s-a situat pe locul întâi (45%) cu mult peste perdantul secund (30%), reprezintă o îmbinare mediatic politologică între prostie și maliție; iar dacă e vorba de un vecin neagreat, totul este clar. Desigur, ne putem întreba, dacă tot sunt disprețuiți, cu ce ar fi înlocuibili populiștii? Cu aristocrațiștii, dacă tot pică pe spate unii în fața cultului regal, fie și unde monarhia a durat vreo șase decenii, iar republica dăinuie de 77 de ani. Dar poate mai pică ceva (îmi mărturisea cineva… ) de vreme ce există casă regală fără rege. Nu putem elimina cu totul nostalgiile gândirii medievale.

Cu totul suspecți sunt apoi suveraniștii. Oarecum de înțeles, când te-ai născut din asuprire imperială au – istă, fiind supus ca să nu ți se taie capul, să nu-i pricepi pe cei care s-au săturat de binefacerile celor puternici. Refăcând calea întoarsă a suveranismului, constatăm că  ajungem la vechiul suum, bunul său, averea sa. Evident, când e totul la comun dirijat de binefăcătorii de sus, nu e de mirare că îți dorești suveranitatea. Sunt preferați desigur … obedientiștii.

E clar că mediatic politologic, toți cei de mai sus sunt extremiști, adică extremi, cei mai din afară, evident cei mai răi. La ce nu se gândesc creatorii –ismelor electorale și politologice, e faptul că „vorbim”  despre cetățeni europeni, naționali care își doresc schimbarea sub o anumită formă, bună sau mai puțin. Din comentariile ticăloșite reiese că toți acei –ismiști ar trebui eliminați… în spirit democratic. Îi putem înlătura și înlocui cu centriștii sau omniacii, probându-ne caragialești, adică români imparțiali.  

Dar cei care interpretează cea mai falsă arie a democrației, cu nerușinarea celui care se crede artist al poporului (titlul nu mai există la noi…) sunt intelectualiștii, acea parte a intelectualității care privind cu dispreț de sus dă sfaturi și opinii pe care nu le cere nimeni căci, oricum prostimea nu le pricepe. Intelectualismul nu candidează la posturi extreme … în sus, pentru că ar putea oricând să-și rupă gâtul de la înălțime; iată de ce se gudură pe lângă aleșii majoritar pe care îi părăsesc la prima adiere. Aceiași intelectualiști ar putea deveni periculoși, însă disprețul îi face de neluat în seamă de celelalte –isme. 

Se  adeverește încă o dată  că venerabilul Grigore Alexandrescu a intuit perfect viitorul european: „… voi egalitate, dar nu pentru căței”.  

La nedemocratica interogație „cum au ajuns la mandate – ismiștii???”, răspunsul e simplu: au fost aleși… democratic.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *