Dacă port iluzia altor fețe pe umeri,
dacă mă supăr din nimic și plâng din nimic,
fericirea mea e aproape.
Vociferând vor țâșni caligrafiile somnului
și nimic nu le va împiedica să mă domolească.
Până la primăvară, alta voi fi: voi scormoni fiecare ungher,
voi dibui păsările care nu s-au întors,
le voi plămădi cuiburi și pui țipând după hrană.
După chipul și asemănarea mea, voi face un soare
și el va domni peste toate.
Sub coroana acestui vis de o rară obrăznicie, mărturisesc:
atât de aproape e mântuirea, că-i pot pipăi fluierele picioarelor.
Îi aud hohotul, înainte să mă trezesc.
Precum fiul lui Iov, în capul oaselor mă ridic,
îi adulmec dogoarea și moliciunea.
Cu voioșia unui acordeon îmi întind fruntea
și franjurez imaginea din oglindă: o fereastră arzând.
Prin ea, țâșnind ca un iepure speriat, întunericul.
