Claritatea morală – claritate existențială

Prin minciuna „nu veți muri”, diavolul a relativizat moartea. Nu este de mirare că astăzi moralismul diabolic al neocruciaților de sorginte asiatică încalcă tocmai porunca „Să nu ucizi!” – singura a cărei încălcare este ireversibilă și incurabilă în orizontul acestei lumi – în numele uneia dintre celelalte nouă.

De aceea sunt de o orbire macabră acuzațiile aduse expresiei de „claritate morală” ca reper în poziționarea față de război. Imperativul clarității morale nu se poate uza, întrucât acesta nu reprezintă o mărturie ori impunere a unei moralități subiective sau a unei distincții preferențiale între bine și rău, ci reafirmarea distincției între viață și moarte și a binelui ca viață, mărturisit de Dumnezeu Însuși ca reflecție asupra propriului act creator ex nihilo. „Și a văzut Dumnezeu că este bine”.


Foto: Vindecarea urechii lui Malhus

În condițiile triste în care omenirea a ajuns, prin cădere, să opereze cu definiții diferite ale binelui și răului, posibilitatea acestei dihotomii însăși fiind o urmare a stării noastre căzute, este esențială constatarea răspicată a unei legături indisolubile între Bine și Viață. Nu poate exista un bine opus vieții decât în cazuri excepționale, ca accept voluntar al propriei mucenicii după modelul lui Hristos. Un creștinism care se impune prin agresiune militară sau o justifică pe aceasta, expres sau tacit, îl face pe Hristos ipocrit, pentru că insinuează că Blândul Miel, care a murit pe cruce, își pune adepții să facă treaba murdară.

Binele fiind nerelativ și indisolubil legat de viață, nicio inițiativă ce stinge viața celuilalt cu scopul de a apăra un presupus bine moral nu poate fi numită bine. Lansarea sau susținerea prin tăcere complice a unor operațiuni speciale ucigașe cu argumente (pseudo)morale echivalează cu abandonul oricărei moralități: îi elimină tocmai pe cei față de care are rost orice etică, pe ceilalți oameni, pe cei diferiți de noi.

De aceea legitimitatea autoapărării în fața agresiunii, deși ține de logica acestei lumi și ca atare este atinsă de umbra morții, este totuși superioară față de orice cruciadă construită pe argumente moraliste. Nu întâmplător etica lévinasiană, cea mai sensibilă dintre toate paradigmele filosofice etice, a înscris pe chipul inviolabil al Celuilalt porunca „Să nu ucizi!” – și nu pe careva dintre celelalte ale Decalogului.

Hristos nu ne-a mântuit prin învățătura moralității impecabile, în fruntea unei oștiri pornite să extermine cu forța sursa ispitelor imoralității, ci ne-a mântuit prin învingerea morții – prin moartea Sa jertfelnică și învierea Sa. Claritatea morală – expresia notorie nu poate deci denota o pură delimitare a binelui de rău, care în lumea pluralistă este inevitabil subiectivă. Nu echivalează cu claritatea din punctul de vedere strict al unui sistem de valori morale.

Întrucât morala nu poate fi separată de metafizică fără riscul relativismului (așa cum a intuit și Dostoievski), claritatea morală la creștini ar trebui definită mai degrabă ca transparența ființei umane care prin acțiunile sau inacțiunile, cuvintele sau tăcerile sale permite (sau nu) trecerea luminii, a luminii lui Hristos. Roadele luminii sunt mai ușor de recunoscut și cresc pe solul libertății.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *