Semnal. Nicolae Coande: “Niciun țărm nu se vede darmite să-l atingi”

După “Nu sînt eu bestia” (Max Blecher, 2022), Nicolae Coande vine cu “33 de cîntece pentru Didgeridoo” (cu 9 fotografii de Albert Dobrin, Tractus Arte, 2023).

Didgeridoo e un soi de bucium din folclorul african. Alegerea lui are de-a face, bănuiesc, cu presupusa singurătate din jurul performerului, cu distanța la care se dorește transmis mesajul, poate și cu sobrietatea sunetului. Vorbind de didgeridoo și de diastema, titlu de poem și capitol, să spun că lui Coande îi place în continuare cuvântul rar (rar pentru mine), diastema e strungăreața, am fost nevoit să caut pe Google.

 

Cartea are trei capitole, intitulate Diastema, Regizorul mut și Salteaua de paie, titluri pe care le-aș traduce, desigur abuziv, prin Locul meu în poezie, Universul meu cultural (unul în care încap și Nicole Kidman, și Kierkegaard) și Locul meu în lume. Zic abuziv, pentru că cele trei teme se regăsesc în fiecare colț de volum, așa că alegerea mea de câteva versuri din fiecare capitol poate fi lejer tendențioasă. 

 

Diastema / Gardul

„Sînt campionul care n-a ajuns campion.

Învingi cu inima nu cu pumnii

Dar cîteodată îți trebuie pumni tari”

 

Diastema / Numai de ar dura

“Nu am nimic cu poeții minori am fost și eu unul dintre ei

Preocupați de eul casnic și de structura liricii grafosperme

Pourvu que ça dure”

 

Regizorul mut / Cu George Banu la terasa Bulevard

“Filarmonica verii nu se aude doar se trăiește se bea

Scrisul lui George se pregătea să se mute

Am comandat încă o bere și am tăcut supărat.”

 

Personajul e cunoscut, mă limitez să comentez doar cadrul: e vorba de terasa Bulevard de la Craiova, de pe strada Unirii, chiar peste drum de clădirea Filarmonicii.

 

Salteaua de paie / Cococica

“Patul cu salteaua de paie a bunicii mele Constantina

Cel mai frumos pat un băiat adormit la gura poveștilor”

 

Cococica e numele pâinii făcute de bunică special pentru băiat, un cuvânt magic pentru purtător, ca Rosebud din Cetățeanul Kane, într-un sens. 

 

Poemul de final nu ne lasă nicio speranță, în afară de aceea legată de eficacitatea poeziei bune în a pune punctul pe “i”.

 

Salteaua de paie / Toată noaptea acestei vieţi

“Toată noaptea acestei vieți am plutit pe ocean fără țintă…

Niciun țărm nu se vede darmite să-l atingi”

ERATĂ

Un mai cunoscător m-a lămurit că diastema e nu numai distanța dintre cei doi dinți de sus și din față, mai e și distanța pe care, spun teologii, o pune Dumnezeu între el si creație. Explicat astfel, titlul de poem și de capitol capătă sens și pentru mine. Poetul adevărat aspiră la ceva similar, o distanță între el și creația lui. De altfel, am văzut din citatul dat că biografismul pur e considerat un păcat de poet minor. Cât despre didgeridoo, e mai puțin important că l-am considerat african, când el e în mod cert australian.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *