Două cărți cu titluri aproximativ identice – “On the Road” a lui Jack Kerouac și “The Road” a lui Cormac McCarthy (scrise la distanța celor 50 de ani dintre 1957 și 2006) – m-au pus pe ”drumuri” încercând să descifrez similitudini în interpretarea adevărurilor (acelea) ascunse în drum, fie el îngustul pasaj al trecerii, fie amplă deschidere a pășirii implicate ritmic; parabolă a dorinței de a înțelege și, sigur, de a accepta…
Introductiv ceea ce spun sună rezonabil – să zicem – staționarea interpretative, însă e cu totul altă poveste…
Citind (recent) The Road ( Drumul ) romanul lui Cormac McCarthy (pe care de altfel l-am ocolit multă vreme pentru că perspectiva apocalipsei și mai ales viziunea urmărilor nu mă convinge) – mi-am amintit de celălat roman în umbra căruia tinerețea “post war” s-a definit urmând pașii lui Jack Kerouac, On the Road (Pe drum ) și oricât de absurd ar suna, ideea unui paralelism între cele două cărți mi s-a părut salutară…
Zice Walt Whitman: “Afoot and light-hearted I take to the open road, / Healthy, free, the world before me, / The long brown path before me leading wherever I choose.” (Song of the Open Road), legitimând valoarea metaforică a drumului… pe care Ulisse îl parcurge 20 de ani întorcându-se acasă (ritm antic, desigur), Don Quijote îl caută în șaua Rosinantei condus de speranța unei lumi ideatice, dar dispărută într-un trecut pe care n-a avut șansa să-l parcurgă ori Blanche DuBois “riding în her streetcar” către destinația nesigură a singurătății clătinate de dorințe fără șanse de scăpare și desigur, chiar mai aproape de noi, Pardise și Moriarty mânați de neliniști neștiute, rătăcesc unde – zice Kerouac – “… was nowhere to go but everywhere, so just keep on rolling under the stars...the air was soft, the stars so fine, the promise of every cobbled alley …” și sigur, cel mai bine On the road, de fapt, faimosul “rout 66” intrat în istorie via beat generation… și în ultima instanță, 50 de ani mai târziu, tatăl și fiul (anonimul universal) parcurg The road; definitoriu drum al unei lumi în deriva apocalipsei expune calma disperare a dorinței de a ajunge la oceanul a cărui imagine s-ar suprapune pe cea a limanului… poate chiar a unui început.
Probabilitatea angajării într-o călătorie în care a pleca distinge atât direcționare cât și rătăcire pare a fi marca romanului lui KerouC: “I realized these were all the snapshots which our children would look at someday with wonder, thinking their parents had lived smooth, well-ordered lives and got up în the morning to walk proudly on the sidewalks of life, never dreaming the raggedy madness and riot of our actual lives, our actual night, the hell of it, the senseless emptiness.”
Generația post war se mișcă încorsetată de urmări “nelalocul lor” parcă, tinerețea nu-și găsește ritmul într-o lume în care “draft” nu mai este o mișcare firescă, soldat se confundă cu veteran și sigur urmarea este o rebeliune “fără cauza” o neliniște profundă, de fapt, din care se ivesc caractere ca Neil Cassadi, Ginsberg, Kerouak însăși ori cum zice Steinbeck “east of eden” chiar nu are soluții și nici măcar explicații… Și atunci drumul devine simbolica mișcare înainte; o cale pavată cu optimismul tinereții, exaltat, confuz, senin și totuși bâlbâit într-o teamă nedefintă, dar sigur parcurs indiferent de finalizare.
Într-o conjunctură istorică diferită drumul lui Cormac McCarthy își pierde specificația pășirii; The Road (Drumul) devine circumstanță cu sau fără posibilități – o cale – dar existența ei este o relicvă a unei alte epoci, cea secerată, desființată dăincolo de intenție… post apocalitică; Drumul trebuie să fie o detașare definitivă, neliniștea generată de el are cu totul alte conotații; Mc Carthy îl redefinește alarmant ca singura posibilitate explicativă, dar mai ales vitală: “Mostly he worried about the shoes. That and food. Always food. In an old batboardsmokehouse they found a ham gambreled up in high corner. It looked like something fetched from tomb…”
Suntem la începutul unui mileniu și sigur în simbolica idee a unui început (credem?!) ivit nu pentru că vrem altceva ci pentru că nu se poate altfel.
Istoria se repetă și nu tocmai, există întotdeauna un salt indescifrabil indiferent dacă parcurgem o mie, un milion sau chiar câțiva ani, anii aceia ai unei generații cu șansă – 80-9o de ani, să zicem și atunci ce știm la început devine doar o naivă tatonare a ceea ce s-ar putea să aflăm cam la sfârșit.
On The Road este cartea unui om tânăr care se consumă în a învața, la scoală și mai ales oriunde, The Road este produsul unei gândiri mature, trecută de faza experiențelor la față locului și care se dovedesc absurd de neavenite în condiția unui “nou” început… începutul acela biblic despre care omul (bătrân, cultivat) învățase cândva și poate chiar uitase că l-a învățat.
Două române de excepție, cărțile acestea; desfășurarea evenimentelor este rezultanta unor gânduri organizate conform “legilor” impuse prozei, cuvântul folosit purtând pentru fiecare marca talentului, a originalității expunerii…
Zice Kerouac:
“Aș a child lying back în my father’s car în the back seat I also had a vision of myself on a white horse riding alongside over every possible obstacle that presented itself: this included dodging posts, hurling around houses, sometimes jumping over when I looked too late, running over hills, across sudden squares with traffic that I had to dodge through incredibly-…” pentru el, drumul pare să fie condiția firească în care încape și vis și realitate în egală măsură…
Pentru McCarthy însă viața are un sens recapitulativ – romanele lui înscriu trecerea ca o inevitabilă acceptare și atunci bine sau rău se derulează fără alegere de la început până la final; vorba cântecului: “I will sell my vessel till the river runs dried “… drumul fiind doar pretextul:
“The road crossed a dried slough where pipes of ice stood out of the frozen mud like formation în a cave. The remains of an old fire by the side of the road. Beyond that a long concrete causeway. A dead swamp. Dead trees standing out of the gray water-trailing gray and relic hag moss. The silky spills of ashes against the curbing. He stood leaning on the gritty concrete rail. Perhaps in the world’s destruction it would be possible at last to see how it was made.”
În rest, este imagine a unui chin al determinării, pentru că impus pe drumuri caracterul uman se reconectează individual, se recompune în solitudinea capacității de a fi dincolo de ceea ce învățase, știuse, experimentase: Trai!
Articol aparut la Itaca, Dublin /fall/’23
