Undeva, departe, atât de departe, în margine oraşului de provincie al cărui desen fragil se întrevede în materia de nori a memoriei fiinţei noastre unite, o casă de spectre şi de dor durează , dincolo de moarte, pregătindu-se să fie mormânt celor care aşteaptă trecerea ca pe un prag al eliberării de povara zilelor lor oarbe.
Undeva, departe, atât de departe, în marginea oraşului de provincie care se întrevede în oceanul amniotic al amintirilor noastre ca un far ce bate în larg de mare, cei morţi adastă între zidurile casei lor iubite, dăruind cărămizilor ei de fum consistenţa unei pagini de jurnal, delicată şi visătoare.
Undeva departe, atât de departe, în marginea oraşului de provincie care se adânceşte în timp ca o ilustrată caligrafiată cu scrisul egal al celor ce cunoaşteau fericirea calmă a unei amieze de toamnă, neatinse de angoasă şi de dor, chipurile noastre sunt una cu chipurile morţilor noştri dragi, de parcă prezentul etern al nostalgiei ne-ar cuprinde pe toţi, ca într-o ramă de lacrimi.
Şi spre acest departe al Focşaniului revenim mereu, în visele noastre, ca şi cum am aştepta, cuminţi şi împăcaţi, ca o poartă să se deschidă în faţa noastră , iar lumina pe care o bănuim în noapte să crească ca o stea, în piepturile noastre.
Şi cu acest departe al Focşaniului ne confundăm, în clipele în care tot ceea ce a fost cândva ajunge la noi, ca printr-o străfulgerare: elegia pe care o închipuim se ţese din atingeri fugare, din surâsuri melancolice şi din colţuri de vânt. O modestie a dorului şi a dragostei ne locuieşte, căci graniţa dincolo de care am trecut ne-a eliberat de vanitate şi de histrionism. Viaţa ne este doar un răgaz al purgatoriului, un culoar pe care păşim, spre a putea zări ceea ce ne este dat să zărim.
Şi la acea stradă privim, amândoi, atunci când îi zărim pe cei de dinaintea noastră, ca pe nişte alcătuiri de val, delicate şi muzicale: unde asemeni lor, alunecăm în această mare de monade simboliste şi ne bucurăm cu seninătate de copii, de fericirea lor, simplă şi tenace asemeni unui zmeu înălţat peste întinderea de meri.
Şi cuvintele uitate în sertare de scrisori şi de fotografii ne înconjoară, ca o ploaie de primăvară. Stângaci şi desueţi, am ajuns acolo unde ne era menit să ajungem. Oglinzile în care ne contemplăm ne redau imaginea în care morţii şi vii trăiesc împreună, asemeni unui cortegiu de valuri. Deschizând cartea pe care o scriem, simţim cum ne încărcăm de răsuflarea de amurg a toamnei. Tăcerea se coboară peste cei care au iubit şi au aşteptat, ca un giulgiu de nori ai nopţii – pe coperta romanului de dragoste numele tău stă alături de numele celor de dinainte-ţi, ca într-o înşiruire de vise. Iar şoaptele inimii noastre îşi găsesc cadenţa, în vreme ce iubirea revine spre noi adumbrită de dor,ca o lavă înmiresmată a lui octombrie.
