Mă dau la doamne

Partidul 1: NOI (sau noi de ce/cum/când…)

Acu vreun anișor aflai cu deosebită bucurie (în suflet, cuget și simțiri, în ambele hemisfere cerebrale, ba până și-n cerebel, glanda pituitară și bulbul rahidian, adică oriunde mi-aș mai putea imagina la oră vesperală zonele centrale ale plăcerii și încântării sau satisfacției cu privire la viziunea despre lume și viață) că apăruse un partid nou. Numit „NOI”. (Mai exact: N.O.I.)

Excelent! Mi-a plăcut și îmi place. Bravo! Vorba Iancului: aferim națiune, halal să-ți fie!

Întradevăr, ce poate fi mai binevenit pe scena internă decât apariția unui nou partid, ori măcar divizarea altuia vechi și eclatanta țâșnire de loază de mirabolantă virginitate precum din spuma cotelor apelor Dunării (eventual teleormănene)… Căci un astfel de eveniment național-diafan vajnic atrage atenția cuvenită pentru ca deja vechile amețite și-mbăboșite opoziții să cadă la-nvoieli și traficări inter- și trans-partinice, pentru ca alte jocuri, glasuri și-ncăperi să-mpartă spuza cașului derivat din foste, actuale și viitoare oportunități respectiv crize. Așadar fie, halal, foarte bine că e!

Problema, totuși, constând în aceea că, orice-ar fi (hop și noi!), oare onor pripășiții pe-aici subsemnați putem a ne-ntinde?… Carevasăzică noi, sângele tânăr și-ambițios, verii și verișanele încă de pe la marginile duplexului copii/nepoți versus pâine/cuțit, ba chiar și (de ce nu) adultetul, bătrânetul însuși, cel încă necompromis grație întârzierii în varii iluzii academice, neutralități fudule ori distanțieri ghinioniste, oare noi restu-resturilor și firimitura firimiturilor, putem accede la Os/oase?

Acesta e doar un preludiu. Prolog. După care (cu voia dvs.): iată vodevilul.

După cum vă aduceți aminte (desigur că nu v-aduceți, d-asta-i așa o formă de adresare gentilă, doar n-o să vă zic direct la obraz ceva gen dimpotrivă): astă iarnă pe-nserat eu personal v-am chemat („pe toți uniți în cuget și simțiri”) să vă alăturați inițiativei nemaipomenite de a forma – fie cu mine-n frunte, fie fără să-mi dați nici măcar bunăziua (ignorați-mă, ador asta!) – un Nou Partid. (Dragă și multstimate concetățean, ai/n-ai ce face, te invit să mai citești o dată fain-frumosul apel sincer pe care-l lansam pe 29 decembrie întregii patrii care suntem. Deci fă bine și dă clic aici: https://www.contributors.ro/comunicat-extraordinar-de-important-pentru-tara/.)

După cum se poate foarte ușor remarca (s-a dat clic acolo, da?), absolut tot și cum zice/scrie d-na Viorica Dăncilă Redivivus se cam regăsește (un pic variat, dar tot cvasi-plastografiat, să nu zic plagiat) în ce ziceam/scriam personal pe vremea-ceea, în calitate de umilă persoană nepublică, nefost/nefăcut mare brânză la viața-mi. (Și despre care, spre radical opusă deosebire față de persoane, personaje și personalități gen V. Dăncilă, pot spune ca poetul că „când gândesc la viața-mi/ îmi pare că ea cură/ încet repovestită/ de o străină gură/ ca și cum n-ar fi viața-mi/ ca și cum n-aș fi fost/ cine-i acel ce-mi spune/ povestea pe de rost/ de-mi țin la el urechea/ și râd de câte-aud/ ca de dureri străine” – sper că-nțelegeți ce vreau să spun…)

Bref. Jevuzampri să vă amintiți: doamna VD și-a dat demult demisia din PSD. Foarte bine. Deși după unii ideal ar fi fost ca-ntreg PSD-ul să-și dea demisia (din sine însuși), autodesființându-se. Membri și descendenții lor eventual colonizând tot restul partidelor, prezente și viitoare, fix cum făcură securiștii în anii ’90, sabotând, compromițând și-anihilând toate partidele istoric-democrate. Asta fiind însă o cu totul altă poveste, pe care vă rog s-o treceți  momental  cu vederea. Revenind strict la chestiunea ad manu mărturisesc că nu m-am osârdit a nu crede și-a cerceta și-altceva înafara articolașului prezentând vorbele doamnei Dăncilă (tocmai exitând PSD-ul și zicând că se alătură cu trup/suflet noului tânăr partid NOI), deoarece fură-mi mai mult decât suficiente dulcile sale cuvinte pentru a mă umple spontan de o euforie de zile mari, mană cerească (ce să zic) peste suflet, în zilele astea atât de oribile ale situației beligerante și economice și psihotice pe plan regional și mai ales mondial. Deci cum să nu mă bucur, văzând acolo o demagogie  poliloghie care mai că copia majoritatea celor publicate de mine colo-șa cândva deja. Atunci și imediat după fără niciun ecou, acuma cu unul de-adevăratelea bubuind apetisant și galeș. Am aplaudat fericit, nu fără (mărturisesc) un picuț de nobilă gelozie, zicând totuși mulțam bunului Dumnezeu și Maicii Preciste că mai gândește și altcineva aproximativ fix ca mine…

Drept e că prin gura lumii s-a și grăbit a se bârfi: „da, sigur, alt partid, făcut de cineștiecine ca să mai pape niște bani de la stat prin prima de înființare și cota curenta de întreținere bugetară, sedii și acareturi, pile, cunoștințe și rețele cu rețete pentru țară blabla; iar apoi prin alte pârghiuțe de tras sfori financiare, patrihoți nu alta”… Aiureli, prostii… (Io chiar am zis ca Catargiu: „aiasta nu să poate!”). Niște răi și niște fameni (să nu le zic simplu oameni), când în acest atât de modest numit NOI n-avem decât dovada clară a unor inși și inse care vor negreșit a se pune/supune la picioarele națiunii, sacrificându-se nu altceva numai și numai de dragul bietului de popor așa de prostit mereu-mereu.

În paranteză menționez că am mai remarcat în respectivul anunț festiv și o admirabilă poză, în care măreața doamnă bine-mbrăcată în verde cu broderii e flancată perfect simetric tot de câte doi fețifrumoși de gabarit bradpittos, identic proporționați ideal, drept pentru care recomand printarea și multiplicarea sa prin aprovizionare la kilogram deoarece-o recomand de-nrămat și-atârnat pe peretele fengșuios al oricărei camere de partid și de stat din teritoriu și din capitală. Căci nimic nu poate fi mai inspirațional și motivațional ba chiar exaltațional decât o asemenea icoană de grup exprimând nemărginită încredere atractivă și indelebilă atractivitate-ncrezută.

Cât despre text (revenind la ‘mnealui), mai zice doamna VD că nu va tolera, ba chiar că dânsa-n persoană își va interzice sieși însăși atacul (+/– critica) la alte partide, persoane, poate inclusiv l-alte chestii-socoteli. Foarte bine, excelent, apreciez iar. Ceea ce-mi dă de-nțeles c-atunci când NOI se va/vor referi la alte partide, instituții, indivizi, efecte ziaristice sau situații delicate ori groaznice, se va/vor referi și li se va/vor adresa prin denominativul „voi/ei/ele/tu/el/ea”. Mult mai politicos, foarte elegant chiar (căci nomina sunt odioza-n veci pururi).

Însă dat fiind că-s destul de-n etate ca să-mi dau seama cum naturel evolua-vor lucrușoarele, sugerez de pe-acum să se pregătească și viitoarea aripă tânără și neliniștitoare a NOI-ului, pentru să să-și zică (și pregătească platforma) VOI. (De la, de pildă, „Votați Onoarea Ideală”.) Plus descendenții muguri, lujeri sau lăstari tip EU, TU, EL, EA, EI, ELE. Variații partizane pe lung și alalong numite (tot spre exemplu): Europa Unită (căci de, vor mai apărea destule dezbinări în sânul UE, iar din EU se vor putea alege nenumărați europarlamentari care să sprijine manu propria firava unitate a UE); Tineretul Unit (apelând direct la unitate globală, nu doar națională, unde un per-tu facilitează nu doar comunicarea ci și sentimentul comunitar); Elevația Literală (EL, reunind promotorii noilor emancipări care se vor inventa și adeveri necesare sau ofertante pe viitor); Europa Autonomă (EA: militând pentru autarhie în sensul că Europa să producă cam tot ce-i trebuie făr-a mai depinde de tartori și profitori mai mult sau mai puțin vremelnici); Energie Individuală (= EI: tot așa o chestie, gen fiecare federație și stat, ba chiar și fiecare gospodărie și individ să-ncerce să depindă cât mai puțin de resursele oferite de alții, producându-și singur ce/cât mai mult din ce/cât îi trebuie); ELE/Europa Liberă Energetic (vezi mai sus, doar că la o scară politico-pragmatică și mai și).

Vedeți deci că-n continuare aș mai putea avea și eu vreo oarecare contribuție, ba mai mult chiar aș putea spune că onorabilul partid NOI ar face bine să-mi ofere și mie, dacă nu negreșit vreo poziție oficială măcar postura unui partaim permenent pe post de lefegiu recte sinecurist, mai ales de-ar pofti (și-ar fi recomandabil) să nu fac zâzanie acuzând pe Viorica Dăncilă de sustragere de verbiaj ideatic din propria-mi propunere textuală privind partidul de cel mai promițător viitor.

După cum preabine știe oricine: „cine n-are bătrâni, să-și cumpere!” Iată de ce, adică în numele cărui preasfânt și mirabil principiu, ba chiar în ciuda oricărui (infim dealtfel chiar greu sesizabil) grad de ramolisment: vreau și eu să fiu odată achiziționat! Zic așa ferm tocmai fiindcă îndrăznesc a-mi asigura viitorul patron/patroană cumcă așa cum meșterul Gigi Becali era maimai s-ajungă academician-doctor-inginer și tamnisam președinte de țară grație unui coleg pe care l-a plătit binemersi drept consilier filozofic, și eu mi-s pe deplin în stare și-n deplinătatea tuturor facultăților absolvite sau suspendate ca să fac într-un sens asemuitor treabă mare și bună. Pe doamna fost- (și sper din tot sufletul viitor-) priministru nedorindu-mi altăceva decât s-o scot preacurată și preanevinovată din toate bălăriile prin care fu terfelită în odiosul trecut recent, provocându-i de-acum înainte nește texte recitabile de să-ți bați copiii și soția nu alta, să crape de invidie opozițiile, să cadă elitrele elitei, în norod generând aplauze furtunoase și-urale ovaționale. Asta atât la orice scenă deschisă cât și la scenele întredeschise ori închise strașnic.

Oricum, ca consilier personal numai cumplita modestie mă obligă să vă spui doar atât: „voi fi foarte ochei”. În rest, v-asigur că n-am pretenții financiare mari sau foarte mari. Și nicimăcar medii.

Mai ales că, iată, mai am și eu două-trei luni până să mă scoată ăștia silit la pensie, iar cu scumpetea asta vă-nchipuiți că n-am cum a-mi permite o viață demnă de ex-universitar profesor doctor inginer câtpece decan dacă nu taman rector. Că deși m-am săturat de-atâta ipocrizie formalism fițoșenie și șmenaclu, binențeles că mi s-a propus să trec la emeritus onorificus plătit cu ora, dar le-am zis că mi-e silă a fi ca unii care predau la studenți aceleași fleacuri tâmpe de-acum 50 de ani ori elementare introduceri de știut deja din liceu, atâta vreme cât nu pot fi ca alți colegi care doar își fac datoria față de propria conștiință vorbind pentru propria plăcere exclusiv la pereți, nu le pasă cine vine sau nu la ore ori dacă stau copiii pe telefon și sporovăie între ei totuși le pun notă bună din burtă. La un moment dat mi s-a zis s-ajut mai tineri colegi asistenți lectori și confi ca să-și tragă și ei câte-un manual ori curs publicat c-altfel nu pupă promovare, dar am râs sardonic după ce șoptii că de-ar fi să fac popularizări gen „filozofia for dammies” mi-ar ieși la mișto și sepreapoate ca bieții semnatari nici să nu-și dea seama. Ofertatu-mi-au dragii colegi să conduc teze de doctorat, dar cum să mă mai omor de plictis sau nervi citind recenzând și lăudând niște compilații mecanice sau repovestiri tâmpe a ceeace vor fi gândit și scris cândva somități. Despre licențe și masterate zicându-le că nu pot să corectez toată ziua și noaptea agramatisme și-oximoroane ori să tot tai respectiv pun puncte și virgule pe sute și mii de ecrane pline de copietúri alandala fără cap-coadă/sens. Comisii municipale și inspecții provinciale… nici măcar pe vremea foametei ceaușiste nu m-am deplasat undeva doar pentr-un prânz de pomană sau un pumnuț de biștari. Păi atunci domle, mi-a zis un hâtru, mata ești nefotogenic, nu ești celebru, n-ai stil, nu te citește nimeni, de ce nu faci și tu ca Cutare și Cutare (foști vechi colegi) care pe lună scot între 5 mii și 20 de mii d-euroi scriind teze originale pentru diverși sfertodocți, soațe de popă, foști lăutari, impudici funcționari publici, juni de bani gata? Fiincă unele prea mi-ar ieși bine, am chicotit, c-am și răsfoit odată o lucrare de-a dreptul genială, doar că prea-l cunoșteam pe posesor (agramat însă turnător ordinar pe vremea studenției, traficant de antichități și tablouri printre străini imediat după, devenind cătinel până la mare șef județean și-aproape primar de mare municipiu), drept pentru care mi-a fost tare scârbă văzând c-o semnează și prezintă drept doctorat propriu desigur obținând titlul cum laudae magne și felicitări. Totodată convingându-mă că și-n domeniul procreierii de opere pentru ariviști incompetenți competiția competentă era deja babană, nepupând fitecine comenzi barosane și nici intrarea pe piaț-asta neagră ca noaptea nefăcându-se fără protecții suverane. Iar într-o cu totul altă dezordine de idei cum să-mi trag eu un certificat de handicap, c-așa-m auzit că făcură vreo doi-trei doar pentru-a mai ciupi înc-o para de la stat. Deci hai mai bine… Dar stați: era câtpece să trec cu vederea marile academii. Vreo 4-5 de nu peste 6 la număr. În care îndemnizația și beneficiile exced orice real vital nu numai speranță de viață, doar că de-ați avea habar câte mii și mii de dosare de milogeală se depun pe la fiecare lună de lună (că până și degrabă-cumulardul și de-nimic-iertătorul Băsescu a zis pas când l-au invitat într-una), până și ultimul dintre dvs. și-ar opri-n gât recomandarea amiabilă „dacă te crezi dăștept du-te băi și aplică!”

Cemai turavura: dacă până și pe Al. Soljenițîn l-am văzut șezând bătrân și speriat aproape de-a dreptu-mpăiat în vreme ce pe la spate da juisantă năvală ca să-i confere-o medalie cu rentuță însuși V. Putin (scenă-n care, amintescu-vă, primul fusese taman cel mai curajos și mai curat dintre pământeni iară secundul cel mai criminal dintre porcii și măgarii umanoizi), ce ifose ori aroganță gen rochie-albă-de-mireasă să mai am eu de la însumi onor subsemnat? Așa că hai mai bine să trec cu-orice premoderne arme și-antice bagaje în sectorul atât de spectaculos, versatil, discret până la secret și privat până la intim al Partidului. Unde nu numai că precis voi fi de folos efectiv, dar și pentrucă mereu urlă publicul larg și societatea civilă cum că de ce numai critică porumbeii de-ntelectuali pretinzând schimbare dar deloc nu se vâră tot mai mulți și mai mulți printre politruci.

[ PSD (=„post scriptum dialogic”): am scris acest mesaj de întâmpinare, salutare, apreciere și-mbucurare la data de 30.03.2022. Nu mai aștept dezvoltări ulterioare, discuții și dileme NOI sau vechi, dar sper să fiu contactat prompt și pronto de către cine trebuie. ]

Partidul 2: nou

În sfârșit, am auzit acu ceva vreme o știre care m-a entuziasmat până la nebunie, m-a făcut aproape să plâng de bucurie, totuși abținându-mă și preferând doar să sar în picioare, să țip, dansez, aplaud și jubilez (+ 2-3 șoturi de tărie supte per secundă și sparte de pereți) pe cât mi-a devenit sau mi-a mai rămas în putere. Sunt fericit!

Am citit, așadar, că încă o doamnă, fost mare ministru (fie-n veci binecuvântat numele dumneaei!), și-a pus de-un partid.

După ce, mai anul trecut, m-a entuziasmat – excitat de-a dreptul – la culme, aflând că Viorica Dăncilă, marea doamnă care-a fost priministru (și, de ticăloși ordinari ce suntem, am dat-o jos), își trăsese propriul partid. Dar am fost foarte sincer entuziasmat, pe dată gândindu-mă cum să fac, ce să dreg, la ce porți, intermediari sau oameni de legătură să apelez, ca să ajung și eu acolo unde vreau și merit.

Așa am zis atunci, am încercat, am ciocănit la o ușă-două… Ba chiar am scris (nu m-au publicat, răii). Și nu m-a contactat nimeni, nu mi-a scris/sunat, n-am primit nicio vorbă-două. Și-am lăsat-o moartă. Luându-mă cu-altele. Acuma însă, când dau de vestea că doamna Carmen Dan (fost Ministru de Interne, adică de Instituție și cu Conexiuni cu majusculă, nu glumă), s-a decis și lansat în făurirea unui pui/lăstar/țandără de PSD, menită a sări mult și bine, departe-departe… nu mai mai pot abține! Nu mă interesează cum, de ce și cu cine… mă bag și eu. Definitiv și integral. Dixit!

Pe de-o parte, se știe/nu se știe, mi-s și eu un mare admirator de doamne, al tuturor Doamnelor vreau a zice. Și știți/nu știți, în numele romantismelor și idealismelor fără (= zero bucată) frontiere, mă jur/parol/pe onoarea mea: mi-s și eu un sufragiu tardiv. Un susținător al oricăror tentații, tendințe și câcâieli în vederea emancipărilor de sex/gen sau altecele. Un feminist convins. (Fără totodată a fi un efeminat „de speriat” ori „la culme”.) Cu mâna pe inimă zic! Și vă asigur că sunt în stare să mă dedic trup și suflet, și să nu precupețesc aproape absolut niciun efort, pentru a ajuta (pe cât pot, dând în stânga și-n dreapta, luptând/făcând și dregând neobosit peste tot, alergând fără a gâfâi în toate direcțiile) pe relativ orișicare din domniile lor. Ca să reușească. Să rupă gura, să treacă-meargă, să pună mâna!

Pe de-altă parte, tre să vă zic (fie și repetitiv, nu și imitativ, căci așa o sinceritate nu veți mai pupa repede ori de la multă lume), că eu inclusiv din punct de vedere personal m-am săturat să stau pe dreapta. Pe tușă cum ar veni. Gata, m-am hotărât. Nu mai vreau a fi intelectualul care doar șade și sforăie. Gândește la stele smaraldine și căluți marinați pe pereți. Sau critică cu ipocrizie, cinism. Că aia nu-i bună și nici cealaltă nu merge. Toată ziua: să tot critice, că strâmbe din nări, să facă constricții la colț de falcă, la comisuri de buze.

Sunt și eu un român cât se poate de normal, comun și cotidian, cu leafă, pensie, îndemnizații, comisioane sau dividente, contracte de colaborare și tot felul de onorarii niciodată destule. Cu cifre de afaceri mereu un pic peste ori sub zero, cu datorii la bancă peste bancă peste bancă de reeșalonări. Așadar silit vedeți bine de-a tot alerga, căuta, ciupi, pretinde, lua; și primi sau ba, stoarce mai mult sau mai puțin d-ici-colea, să mă mențin la ceea ce absolut orice român știe foarte bine ce zic când zic „linia de plutire”. Plus confortul cu care, ca toată lumea, ne-am obișnuit de-a devenit „mod de viață”, adică dependență pentru care suntem în stare să punem toată democrația să se sacrifice iar armata să se războiască cu orișicine. La care mai pui și faptul că, deh, toți avem copii mari bașca și nepoței, care toată ziua numai cer-și-cer-și-iar cer, ori nu cer dar din ochi vezi cum li se scurge și amplifică pofta, așteptarea, pretenția să le dai. Să le dai că de nu fulgere le scapără din pupile, gândind (nu vorbind) că ce zgârcoman ordinar poa’ să fie bătrânu/ c-are precis da nu vrea/ vrea să le ia să le ducă-n mormânt pe toate – deși altceva înafară de bani oricum nu poate să-i intereseze, știind că mobilele-s toate demodate iar pe bunurile imobile gen bijuterii sau tablouri nici prafu de pe tobă nu se poate obține de pe la case de-amanet ori magazine de-antichități, așa că jinduie doar la motorul de marcă și casa de vacanță din munte, nici alea per se ci numaișinumai la cât se poate strânge, la cât s-ar echivala valutar prin vânzare, una iute/cât mai iute c-azi totu-i în devalorizare galopantă tu nu vezi dragă?…

M-am săturat să mă chinui de invidie și să detest pe colegii care… (iau bani de la partide, consilieri plătiți, împart contractul de consiliere cu partidul), m-am săturat de atâta cinste, morală ignorată și detestată până și public, nu doar în privat… Mă vând și eu!

(De nu negreșit Centrul, aștept provincia.)

[ PSD (=„post scriptum dialogic”) nr 2: și acest text este bătrânior, d-zeu mai știe când l-oi fi scris. Dar cum la noi nimic nu-i mai prezent și de viitor ca istoria, ca vechiul, petrecutul, ba chiar și mortul… cred că merge. ]

Un comentariu

  1. toate partidele „celebre” P.S.D.,P.N.L. dupa ce sa-u consumat ( au furat pe rupte) au incept sa faca „pui”,pentru a li se pierde urma „apucaturile”,este normal ca gustul puterii sa te faca „aerian”( ex.V.Dancila,C.Dan),in timpul guvernarii lor,am vazut „fericirea”cum bintuia,invaluia strazile,de nu mai voiam sa intu-n …casa,sunt consegvent tot pe „doamne” le votez dar in… 2075…de pe lumea…cealalta.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *