Nimic nu ne face să luăm mai direct contact cu realitatea biologiei noastre decât privarea noastră de tot ce ne face umani, rămânându-ne un singur atribut: instinctul de supravieţuire. Aşa cum ne tot explică biologii, de la Charles Darwin până la Richard Dawkins, asta este ceea ce ne leagă atât de strâns de regnul animal. Dar fiinţele umane mai poartă o povară psihologică: noi trebuie să ne împăcăm dinainte cu ideea de a-i pierde pe cei dragi şi cu ideea propriei morţi.
Îmi amintesc că eram pregătită să-mi iau viaţa. Eu şi mama aveam un plan în caz că eram prinse: ea ascunsese zeci de lame în paltonul meu şi o pungă de plastic plină cu somnifere în sutienul ei. Am plâns amândouă când am recapitulat paşii pe care îi avem de făcut dacă eram prinse de autorităţi. Am încercat să mai uşurăm povara emoţională asigurându-ne una pe alta că, până la urmă, suntem norocoase că ne aflăm măcar în situaţia asta: ori să fugim ca să găsim în sfâr- şit libertatea, ori, dacă nu, să scăpăm în sfârşit de iad. Drumul către lumea de dincolo – oriunde ar fi fost ea – aveam să-l facem împreună.
Avea să fie un drum către libertate.”
Ce poveste emotionanta! Imi imaginez furia, disperarea si speranta acestor doua suflete suferinde si luptand impreuna pentru libertate. Se pare ca instinctul de supravietuire poate fi mai puternic decat orice. Aceasta relatare ne aminteste tuturor de puterea pe care o detinem cand ne unim fortele pentru a face fata incercarilor vietii.