credit foto: Răzvan Lazăr
E bine să stea împreună pe această bancă. Ar putea fi banca lor.
Simțeau cuvintele în stomac, niște fluturi albaștri care-i gâdilau cu aripile. Solzi fini și lucioși reflectau realitatea. Ar putea avea nume, dar asta nu era foarte important. Pentru ceilalți nu conta. Doar pentru ei. Ei doi. Ești liber atunci când nu întrebi pe nimeni și te descurci singur. Uneori, când era supărată pe el, ea ștergea mesajele pe care i le scrisese și năștea un mic război al nervilor. Știa bine că fiecare perioadă din istorie a avut un război mare, un război mai mic, o revoltă împotriva consecințelor, foame, sărăcie, nedreptate, consumerism. Anii ’60. Războiul din Vietnam, invazia Cehoslovaciei, protestele studențești și greva generală din Franța, mișcarea hippie, revoluția sexuală, ecologismul, feminismul. Anii recenți cu pandemia, războiul din Ucraina (războaie mari), criza identității ajunsă la primul apogeu (vor mai veni și altele). Confuzia, relativizarea, neliniștea, răzvrătirea. Amenințarea poartă la început haină de salvator. Grevele și protestele din pricina scăderii nivelului de trai, noile genuri inventate, neo-feminismul ideologizat. Avertizările aspre, moralizatoare, dinspre o generație înspre cealaltă: o să ne pierdem rădăcinile, identitatea, memoria, o să fie abandonate, pierdute pe vecie, o să dispară inocența, onestiatea, candoarea. De parcă ar fi niște obiecte căzute din buzunar. Generațiile nu-și prea oferă circumstanțe atenuante, nici nu cred în recurențe, în reveniri benefice. O să se termine totul, o să fie, n-o să fie, o să vedeți voi ce dezastru! De parcă cineva ar știi exact care e destinul omenirii până la capăt. Sau Dumnezeu nu ar avea planurile lui și mai ales iubirea lui fără de margini fără de care ne-am pulveriza în orice secundă.
Banca celor doi era un loc alb. Acolo nu se discuta niciun subiect grav al omenirii. Se țineau de mână. Uneori da. Uneori nu. Vorbeau doar când aveau de zis ceva cu adevărat important.
- Nora?
- Da, Ben.
Uneori trecea și o săptămână fără să-și vorbească. Nici ei nu știau cum reușeau să facă asta. Dar era bine. Își deapănau amintirile comune. Foarte puține. Majoritatea erau legate de bănci. În Central Park, îl vizitaseră separat, observaseră băncile cu plăcuțe gravate, poveștile de viață din New York: De la Mildred în memoria câinelui ei. John Samuel Smith, cel căruia îi plăcea să se plimbe prin parc. Keturah, will you marry me? Parcurile sunt pentru nepoți! Aileen și George Samuelsohn. Dr. Anna Cohn, celei căreia îi plăcea parcul cu copiii săi, cuplurile, câinii zâmbitori, Al său soț iubitor, Louis. Nu te îngrijora pentru nimic pentru că totul va fi bine. Pentru Barney care a fost un câine prost dar un amic bun, Stăpânul. Pentru Loris, with…love, what else?
- Nora?
- Da, Ben.
- Pentru un scriitor cel mai greu e să trăiască exact ce scrie. Altfel riscă să pară un mincinos.
- Poate că așa e mai bine. Prin el doar să treacă ideile și emoțiile către cititori.
- Simțurile sunt poarta spre cele mai oribile chestii. Văzut e violat de orori, auzul de gălăgie, mirosul de fetida și imprevizibila lume nouă, pipăitul de schigiuire, de tortură, de război.
- Ben?
- Nora, așa e lumea.
- Lumea nu e așa.
O rază de soare traversa leneșă și palidă genunchii lor. Femeia și bărbatul se întâlneau pe această bancă dimineața, uneori la prânz, alteori își petreceau serile acolo.
- Ben.
- Da, Nora. De ce ai nevoie? Ce te preocupă?
- Nu știu exact.
- Ce simți acum?
Vara era pe terminate și seara se făcea frig, din ce în ce mai frig. Vara e pentru fericire și ei știau bine cum s-o folosească. Câteva zile de acomodare apoi venea o toamnă lungă și caldă. Toamna e pentru tandrețe. Banca lor își schimba și ea nuanțele. Lemnul își aducea aminte de iubirile lui din pădurile copilăriei. Cei doi stăteau mai aproape unul de celălalt. Ea se cuibărea la pieptul lui, poate că era un pretext, sau poate că îi era frig. Cu frigul de după Sf. Maria nu te joci. Se spune că noaptea nu mai poți dormi afară. Cei doi își atingeau sufletele. Nora era romantică și cu capul în nori. El mai râdea de ea uneori, ea se încrunta. Banca era caldă în timpul zilei, uneori și seara. Cine să mai înțeleagă schimbările climatice, sunt ca o muscă beată. Nora era mai liniștită toamna. Vraja verii destrămate lăsase în urmă și durere, dar ea, ca de obicei, o ignora.
- Scoți la iveală din mine exact ce vreau să țin ascuns.
- Și ce e rău în asta, Nora?
- Am zis eu că e rău? De ce te temi cel mai tare?
- Chiar vrei să știi?
- Ben?
- Da, Nora. E bine să stăm împreună pe această bancă. Ar putea fi banca noastră.
Tăcură amândoi. Norii adunați în partea de vest a orașului anunțau o furtună. Nici asta nu era sigur. Banca devenea uneori invizibilă, ca un vehicul inventat de Jules Verne, luându-i pe cei doi îndrăgostiți și ducându-i departe.
Se născuseră într-un an căruia nu-i aparțineau. Deschiseseră ochii cu adevărat abia după douăzeci de ani de la data nașterii. Așa era și firesc. De fapt omul re-naște în altă perioadă care poate fi complet diferită de anul în care a venit pe lume. Unii s-au născut în timpul unui război dar au cunoscut mai mult vremuri de pace, alții s-au născut într-un război și s-au maturizat într-un alt război, unii au data nașterii în comunism dar viața au priceput-o în anii de după căderea regimului și tot așa. Istoria capătă un contur al memoriei în copilărie și e tare bine că se întâmplă asta, mai ales pentru adultul ce își va căuta răspunsurile. Acest dar al memoriei poate fi însă și o cutie a Pandorei în special atunci când este vorba despre iubiri ratate.
Banca lor, un teritoriu în care erau îngăduitori unul cu celălalt. Tăcerea era un liant bun. Pentru Nora, care voia mereu să spună câte ceva, era mai dificil.
- Navigăm sau naufragiem, Nora? Nora ca un nor sau ca un pescăruș din Cehov.
Și toate acestea ei le țineau secret, unul dintre miliardele de secrete din lume. Când venea iarna, stăteau pe banca înghețată înfofoliți ca doi pinguini și pregăteau strategia de supraviețuire a iubirii lor.
- Nu o să mă lași, Ben, așa e?
- Să te las unde, Nora?
Într-o zi, Ben îi făcu un cadou Norei o carte cu scrisori. „Dragă Nora” scrisorile lui James Joyce.
- Sunt despre uciderea ipocriziei.
- De ce crezi că se scufundă navele, Ben?
- De plictiseală, dragă Nora.
Femeia s-a îmbujorat. Joyce a știut ce să-i spună Norei lui. Mereu a știut cum s-o scoată din minți.
- Un mare scriitor e acela care scrie cu sângele lui fără ca tu să te prinzi că acolo în mijocul poveștii este de fapt el și e vai de capul lui.
- Ești uneori prea serios, Ben. Mai lasă-mă cu astea. Cu marile teme și marile suferințe. Aș vrea să trăiesc simplu. Ca o yukata pusă la uscat la soare. Când mă îmbrac cu ea să mă simt curată și însorită. Nimic mai mult.
Un câine înfometat dădea târcoale băncii de câteva zile. Ben i-a adus niște salam.
- A mâncat tot?
- Tot.
- Ți-am zis că e prost.
Îi pufni râsul. Banca s-a zgâlțâit. Câinele a dat din coadă.
- Nora, din plămânii tăi de mătase ieșea aseară un firicel de fum negru.
- Și ce-i cu asta?
- Cred că mă minți.
- Să te vadă cineva, să te bage în seamă cineva, să te iubescă. Asta vrea oricine. E plictisitor. Oare cât de departe suntem unul de realitatea celuilalt? Dacă stau bine și mă gândesc, nu te cunosc.
- Nici eu pe tine. E doar ce cred eu că ești tu, sau ce vreau să cred.
- Dă-te mai încolo, ai loc destul pe bancă.
- Nu te mai scânci Nora, nu ți se potrivește.
Se făcu târziu. Atât de târziu că nici metroul nu mai mergea. Era și frig. Ben stătea la marginea băncii. Nora tremura. El întinse mâna spre ea. Ce bine sunt gândite băncile, se gândi el. Oricât de departe ai sta, tot aproape ești. O să mă fac util. Nu pot lăsa o femeie să înghețe de frig lângă mine.
- Arătai foarte bine în rochia neagră din catifea și cu spatele gol.
Nora tăcea și își plimba degetele subțiate de frig pe lemnul băncii. Luna albastră răsărise pe un acoperiș, se vedea aproape toată. Sub acoperiș locatarii dormeau în pace. Lângă intrare păzea un câine. Preșul era roșu. Totul era organizat în registre clare, ca în stampele japoneze sau ca în picturile albastre ale lui Marc Chagall. Povestea începuse de jos în sus cu o bancă și doi îndrăgostiți de care nu știa nimeni, nici măcar păsările cerului sau vreun pictor mai talentat. Apoi un preș, un câine, o ușă, geamurile de la parter, etajul unu, etajul doi, trei, apoi acoperișul și luna și marea în depărtare. Ar mai fi fost de adăugat un sărut cam înghețat, un cocoș imens care zbura pe cer, un cântăreț la acordeon și o turlă de biserică, dragă Nora.
