– Nu e drumul care duce peste deal la Cireșu, ăla s-a asfaltat mai demult, cred că e undeva mai la vale de Talpe că nu i se vede culmea în “snapshot”-ul asta pe care tu, sora mea, l-ai fixat definitiv într-o vară calmă de la începutul mileniului, cred.
-“Inceputul mileniului” ce, scri i un articol ori vorbești cu mine?
-Totdeauna selectivă…Cred că o introducere la ceea ce ai vrut să zici în fotografia asta ar fi necesară.
– Câteodată chiar uiți să comunici, vorbești singură și diferența dintre intensitatea gândului și nevoia simplă a comunicării îți dă un aer artificial… așa… pretențios degeaba.
– De fapt nu trebuie să te întreb de ce ai luat poza asta, când ai făcut-o… era vară, era vacanță și văile de la Turcești au acea chemare indescifrabilă, indiferentă timpului și cât de intens încerci să scrii sau să vorbești despre ele n-ajunge. Fotografia are avantajul expunerii directe și chiar dacă drumul ăsta nu-i chiar cel pe care ne duceam în deal, fie că ne chemau ochii ca ai nimănui ai Bătrânii ori cireșul “ăl mare” tu faci gestul întoarcerii fără niciun artificiu preconceptual, calci în țărâna aia memorabilă și mai ales ne iei cu tine.
– M-am oprit, pur so simplu, am potrivit Cannon-ul și n-am cules decât grupul ăla rupt parcă din Grigorescu ori Manu ca o efigie a unei lumi despre care îți amintești, o știi bine și chiar îți lipsește; e în amurg și băieții (bărbații?) aduc vitele acasă!
– Și tu-mi zici mie de pretențiozitatea expresiei!
– Am plecat totuși cam de multă vreme și românește suntem numai acasă și acolo restrictiv, un fel de artificiu culinaro-convențional ca fasolea cu ciolan ori mujdeiul de usturoi… ce să mai zic de sarmale…
– Și atunci stăm într-un “no man’s land” cu un ochi în afară și cu celălalt încercând fotografieri memorice.
– Da, dar uneori avem șanse…
– Ca acum; Vii dintr-o lume în care disciplina civilizației îți place, ai intrat în ea convingător, poate definitiv – cine știe (!) – și pentru că uneori nu poți altfel “dai o fugă” dincolo și tot drumul ăla în care n-ai nimic altceva de făcut decât să frămânți cuvinte ale căror înțeles devine din ce în ce mai greu de descifrat, te întrebi de ce “dincolo” și nu “înapoi”, ar suna parcă mai firesc; avionul e un obiect util, dar nu zboară suficient de repede, chiar mai încet parcă decât atunci când ai plecat și e firesc nu pentru că e lung drumul ci pentru că tu ai neliniștea întrebărilor fără răspuns. Șoselele s-au modernizat, nu chiar highways, dar asfalt și popasuri și chiar benzinării moderne… Și pe urmă frântura asta de drum undeva într-una din văile alea pe care le știi ori poate doare, le recompui în minte așa ca într-un roman care nu te lasă în pace numai pentru că erai tânără și visai cai verzi pe pereți chiar și când șterpeleai prune din pomii lui ilie nedelu și abia rasuflai să nu te audă câinii; avea trei și răi, zicea Bătrâna…eh… sigur ei auzeau, știau…da’ de ce să se miște?
– O, ho, te-ai pornit
– Păi da! Uitate de Dumnezeu și de oameni drumurile astea ori poate nu uitate numai se țin ascunse… în țărâna aia parcă neatinsa de timp, ca mai toate trecerile de care crezi că le știi, de care de fapt nu știi și despre care îți vorbea Bătrâna – bunica al cărei nume stă ascuns în vârstă așa unic numai pentu noi – ca despre o poveste de demult.
– Îmi place grozav ce zice Destin Sparks, fotograf al imaginilor care încântă ochiul și stârnește răscolirea timpului care s-a scurs : “Fotografia este arta producerii amintirilor tangibile.”
– Ah!
Foto: Florentina Barzan
Din seria “dialoguri oarecare” (Observatorul)
