Total absorbiți de această ultimă problemă, nu ne-am dat seama că vremea e pe cale să se schimbe. În curând soarele dispare în spatele norilor și, înainte ca Ghigo să fi putut ajunge lângă mine în traversare, de-a lungul fisurii, se dezlănțuie o furtună de zăpadă atât de violentă, încât în câteva minute peretele e alb în întregime. Încă de la primii fulgi, ne astâmpărăm setea sugând tot ce e ud și poate fi atins de buzele noastre. Și acel puțin lichid amestecat cu nisip e suficient ca să ne dea din nou puteri.
Acum, în plină vijelie, trecem peste câteva plăci ușoare dispuse în trepte, apoi ajungem pe o terasă minusculă, dincolo de care pare să se spulbere din nou orice speranță: o placă netedă și perfect verticală de vreo patruzeci de metri ne barează încă o dată drumul. E imposibil de evitat, trebuie atacată direct. Între timp ninsoarea a încetat, dar nu e decât o pauză, vremea rea va persista. Nu mai avem de ales, trebuie să continuăm cu orice preț, fără posibilitate de retragere, mai ales din cauza corzilor noastre de cânepă, acum ude și rigide, cu care ar fi foarte problematic să ne lăsăm să alunecăm în gol între tavane și surplombe.
Știm că va trebui să ne petrecem noaptea în locul unde tocmai am ajuns, dar e adevărat și că exact deasupra acestei plăci netede se află faimoasa brână înzăpezită, de unde sigur vom putea coborî în rapel pe versantul nordic. Nu-i decât o speranță, desigur, dar va fi suficientă pentru a ne susține moralul.”
