Din fericire, a doua zi dimineață e foarte frumos și câteva ore sunt suficiente pentru ca stânca să fie curățată de zăpada căzută în timpul nopții. Atac deci surplombele, angajând astfel o confruntare strânsă între om și munte.
Timpul se scurge foarte repede și seara urmează deja să se lase când peretele prezintă unul dintre punctele sale de maximă verticalitate. Suntem sub un enorm tavan, primul dintr-o serie care ascunde complet vederii noastre ce se găsește deasupra. Traversarea în diagonală pe care mă pregătesc să o fac spre dreapta, pentru a ocoli tavanul, prezintă o dificultate extremă, în escaladă liberă de-a lungul unei plăci netede și verticale în care nu se poate înfige niciun piton. Soarele, care ne-a bătut toată ziua, își face și acum resimțite efectele. Complet uscate, buzele ne ard. De două zile suntem în perete și deja două dintre cele trei ploști cu apă pe care le avem sunt goale. E întuneric când în sfârșit descoperim, alături de tavan, o mică terasă unde să facem haltă. E o șansă, altfel ar fi trebuit să petrecem noaptea suspendați în corzi. Minusculă și aeriană, această brână ne permite cel puțin să stăm așezați, unul lângă altul, cu picioarele atârnând în gol.
A doua zi, reluăm ascensiunea pe o serie de lespezi surplombate care, sub loviturile de ciocan, sună a gol ca niște tobe. Cum stânca nu oferă puncte de asigurare și regrupare sigure și deci nu ne permite să riscăm o înaintare rapidă în escaladă liberă, suntem nevoiți să avansăm foarte încet și cu dificultate. Fără întrerupere înfigem pitoane și ne suspendăm în scărițe, trecem peste o surplombă pentru a ataca imediat alta. Și tot așa la fiecare lungime de coardă, fără să ne putem trage sufletul vreun moment. Partenerul meu, care vine în urmă, trebuie să recupereze cât mai multe pitoane cu putință ca să nu riscăm să rămânem fără.
Suntem înconjurați de un gol absolut, pe care marile tavane ce se întind de o parte și de alta deasupra noastră îl fac să fie și mai impresionant. Cele care ne domină pe dreapta sunt atât de înclinate, încât dau impresia unor uriașe hote suspendate acolo pentru a aspira vaporii strălucitorului ghețar.
Coarda care de trei zile ne încinge mijlocul ne stânjenește tot mai mult și uneori mușcătura ei devine insuportabilă, de parcă ne-ar tăia în două. Dar ceea ce ne chinuie cel mai tare e setea. Curând, a treia ploscă e goală și ea, iar brâna înzăpezită de care ne-am legat atâtea speranțe e încă foarte departe, deasupra misterioaselor surplombe care ne împiedică să vedem mai sus. Limba ni s-a umflat și ni se pare că nu ne mai încape în gură. Ne arde, iar fiecare tentativă de a produce salivă e urmată de o tuse iritantă care agravează situația. Mai mult decât cu o escaladă, ascensiunea noastră seamănă cu o anevoioasă fugă în sus pentru a scăpa de această deshidratare periculoasă. Înaintăm deci extrem de încet și nu reușim să pronunțăm, sau mai degrabă să bâiguim, decât câteva rare cuvinte, ordinele scurte strict indispensabile pentru manevrele complexe pe care trebuie să le efectuăm.
Acum ating o fisură surplombată care taie pe câteva zeci de metri marele diedru în care ne aflăm. Îmi dau seama imediat că e imposibil să o urmăm: e prea strâmtă ca să pot introduce umărul și prea largă ca să pot înfige singurul tip de piton de care dispunem. Pe moment, incertitudinea mă blochează, dar apoi intuiția îmi vine în ajutor. Câțiva metri mai la dreapta, puțin mai jos, stânca e marcată pe orizontală de o fisură foarte îngustă care dispare în gol. Ei bine, nu știu de ce, dar simt că pe partea aceea trebuie să-mi încerc norocul. De fapt, acea mică fisură se va dovedi a fi călcâiul lui Ahile al acestei imposibile porțiuni a peretelui.
