SALKANTAY TREK
4.45 dimineața: un tip cu o frontală ca de miner deschide ușa de la căbănuța mea și strigă:
”Mate de coca?”
Eu: ”nooooooooooooooooooooooooooo”
Eram în Anzii peruvieni și făceam o drumeție de cinci zile până la Machu Picchu: Salkantay Trek, cinci zile cu lacuri glaciare, ritualuri incașe, Inca Trail, junglă și un faimos punct final, Machu Picchu.
Am fost acolo pe timp de pandemie, așa că nu se putea face Inca Trail de patru zile, era închisă porțiunea de traseu cu ruine incașe. O alternativă a fost Salkantay Trek, un traseu de cinci zile cu punct final tot Machu Picchu. Dacă Inca Trail are ruine incașe, Salkantay are peisaje spectaculoase și un grad de dificultate mai mare din cauza altitudinii.
***
Era timpul să mă trezesc! În jur beznă completă, m-am îmbrăcat pe întuneric și m-am dus la micul dejun. În sala de mese era beznă, bucătarul trebăluia în bucătărie cu frontala și mai aducea ceva la masă. Mi-am turnat ceai folosindu-mă mai mult de alte simțuri decât de văz, așa de întuneric era. Bucătarul a adus o lumânare ca să nu mai orbecăim ca niște cârtițe.
Micul dejun în Peru nu e foarte generos, pe Salkantay am mâncat multă pâine cu margarină, clătite pufoase și ceai. O singură dată am avut omletă, iar în ultima zi, la hotel, niște feliuțe de brânză și șuncă.
După micul dejun a început să se lumineze afară, așa că ne-am strâns bagajul și am plecat pe traseu: era ziua cea mai grea, urcam de la 3700 metri până la Salkantay Pass, la 4600 de metri.
La un moment dat ne-au depășit caii, au luat-o pe alt traseu mai greu, bun doar pentru ei, traseu care ajungea în același loc. Salkantay nu este marcat și deși e ușor de urmat, din loc în loc se fac ramificații care te pot induce în eroare. Ghidul ne-a povestit de cinci japonezi care cu un an și ceva în urmă plecaseră singuri pe Salkantay, dar în loc să o ia pe traseul corect, au luat-o pe o variație de Inca Trail care urca abrupt până la 5000 de metri. Au murit toți.
În partea de sus a traseului ne-am reîntâlnit cu caii. Julio, ghidul, își făcea griji pentru mine, că tot rămâneam la coada grupului, așa că a decis să mă urce pe calul de urgență. Drumețiile prin munții de lângă Cusco au un ”emergency horse” pentru cazul în care se întâmplă ceva – nu poate intra nicio mașină acolo, calul e singura salvare în situații grave, așa că ”the emergency horse” e ferit de orice efort și nu transportă nimic, tropăie și el pe traseu până apare o turistă ca mine, care ține grupul în urmă.
