Astăzi este Ziua Limbii Române. Mulți sărbătoresc ziua ca zi a limbii materne. Aceia dintre noi pentru care acestea două nu coincid ne putem bucura de sărbătoarea celor cu care trăim – oglinzile noastre. Și ne putem minuna din nou de posibilitatea – dăruită omului după incidentul de la Turnul Babel – de a accesa structura esențială a minții celuilalt, aproape fără efort, printr-o imersiune lingvistică de neocolit din cauza unor circumstanțe istorice.
Oricare ar fi limba noastră maternă, cu toții am trăit emoții și gânduri inefabile care ne-au ajutat să intuim că există o dimensiune a vieții ce nu se poate exprima în nicio limbă. Cea mai memorabilă meditație asupra limitelor expresiei verbale am găsit-o în jurnalul regizorului Andrei Tarkovski:
„În film – ca și în viață – textul, cuvintele, sunt refractate în orice, în afară de cuvintele în sine. Cuvintele nu înseamnă nimic – cuvintele sunt apă.”
Așa o fi? Nu pot oare cuvintele să refracte cuvintele altuia, să le răsfrângă și să le redirecționeze lumina? Sau această refracție are loc la un nivel mai profund, în inimă? Tarkovski este minunat de inconsecvent în această afirmație când schimbă subiectul și obiectul într-un mod care acoperă întregul spectru al comunicării. O veritabilă teorie a receptării într-o singură frază. Cuvintele sunt refractate în orice – ele nu sunt imuabile, dar lumina pe care o poartă se schimbă când intră în contact cu suprafața refractivă. Care sunt suprafețele refractive pentru cuvinte? Enunțul vocal, imaginile? Cealaltă persoană? Dar dacă cuvintele sunt apă, nu sunt oare chiar ele însele suprafața refractantă și nu obiectele refractate? Oare ce lumină refractă ele? Lumina gândurilor? Lumina emoțiilor?
Dacă limba este, așa cum susține Heidegger, casa în care sălășluiește ființa, păzită de gânditori și de poeți, știm din excepționalul roman Housekeeping semnat de Marilynne Robinson că în lumea aceasta casa este locul din care plecăm, spre o altă Casă. Nu este întâmplător – și ce semnificație profundă are – faptul că ziua limbii române este și ultima zi înainte de începerea noului an liturgic, adică a ciclului trăirii prin har a celor „ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit”. A ceea ce nicio limbă nu poate exprima.