„Bună, dictatorule” nu este chiar un salut obișnuit pe care să îl adresezi liderului unui stat membru al UE. Dar acestea au fost cuvintele folosite de Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, atunci când l-a întâmpinat pe Viktor Orbán, prim-ministrul Ungariei, la un summit UE, în mai 2015.
A fost o glumă îndrăzneață pentru a mai aplana o situație profund incomodă. UE este menită să fie o comunitate de democrații liberale. Se mândrește că a contribuit la garantarea libertății politice în țările din Europa Centrală și de Est, care au răbdat atâția ani ca parte a blocului sovietic. Pentru a adera la UE, Ungaria și alți nou-veniți, precum Polonia și România, au trebuit să subscrie la „criteriile de la Copenhaga”, o declarație privind valorile politice având în centrul ei democrația.
Dar, în vara lui 2015, era clar că Ungaria lui Viktor Orbán se îndrepta în direcția opusă. Având în spate o majoritate parlamentară de două treimi, Orbán eroda constant instituțiile independente ale țării pe măsură ce aducea instanțele judecătorești, presa, serviciul public, universitățile și instituțiile culturale sub controlul partidului său, Fidesz. Organizațiile neguvernamentale care obiectau față de stilul tot mai autoritar al lui Orbán erau supuse unor controale fiscale sau închise. În același timp, acoliții prim-ministrului erau recompensați cu poziții înalte și cu contracte publice lucrative.
Toate acestea erau măsuri clasice din manualul liderului de mână forte. Dar Orbán era și teoretician. Își dorea să explice în detaliu o ideologie alternativă la lecțiile liberale predate de la Bruxelles și Washington. Într-o serie de discursuri și intervenții politice, a prezentat argumente în favoarea „iliberalismului”. Liderul Ungariei a caricaturizat liberalismul ca o ideologie elitistă favorizată de „globaliști”, hotărâți să șteargă granițele și culturile naționale. În anul anterior salutului neortodox al lui Juncker, Orbán declanșase alarma la Bruxelles cu un discurs în care se angaja „să construiască un nou stat, așezat pe temelii iliberale și naționale în interiorul Uniunii Europene”.
Poate că salutul înțepător al lui Juncker trebuia să servească drept avertisment codificat pentru liderul Ungariei. Dacă e așa, atunci a dat greș. De fapt, proiectul Orbán era abia la început de drum. Ceea ce l-a propulsat a fost criza refugiaților care a lovit Europa în vara lui 2015, împreună cu atacurile teroriste islamiste care au zguduit Europa în anul acela.
Atacul terorist criminal săvârșit în ianuarie 2015 împotriva săptămânalului satiric francez Charlie Hebdo i-a oferit lui Orbán prima ocazie de a se impune ca una dintre cele mai puternice voci din Europa, trăgând semnalul de alarmă cu privire la imigrația din lumea musulmană. Alături de mulți alți lideri mondiali, Orbán a participat la un marș în Paris pentru a-și demonstra solidaritatea cu francezii. Dar a mers și mai departe, declarând „toleranță zero față de imigranți… Nu vrem să vedem în mijlocul nostru minorități al căror bagaj cultural diferă de al nostru. Vrem să păstrăm Ungaria pentru unguri”.
În anumite privințe, această opoziție vocală față de imigrație din partea liderului Ungariei era stranie. Mai puțin de 5% din populația țării sale s-a născut în străinătate, majoritatea celor în cauză fiind etnici maghiari care se mutaseră în țară din România. (A se compara cu 12% din populația Franței și a Statelor Unite care s-a născut în străinătate și 14% din populația Marii Britanii.) Dar, deși este omogenă cultural, Ungaria are o populație mică și o istorie care i-a permis lui Orbán să prezinte cultura țării sale ca fiind amenințată cu dispariția. Pe tot parcursul carierei lui politice, Orbán a revenit obsesiv la inechitățile Tratatului de la Trianon din 1920, în urma căruia Ungaria a pierdut circa două treimi din teritoriu, după ce s-a aflat în tabăra învinșilor în Primul Război Mondial.
Pentru Orbán, principala problemă a liberalismului de tip Bruxelles este că acesta nu acceptă importanța națiunii. El a afirmat că pretinsa insistență a UE în favoarea deschiderii granițelor amenința să producă pentru Ungaria un alt Trianon prin mijloace diferite: „Nu dintr-o trăsătură de condei, așa cum s-a întâmplat în urmă cu o sută de ani la Trianon; acum vor să ne predăm de bunăvoie țara altora, de-a lungul mai multor decenii… unor străini care vin de pe alte continente, care nu vorbesc limba noastră”.
După ce și-a exprimat, la începutul lui 2015, opoziția vehementă față de imigrația din culturi nonmaghiare, Orbán era perfect plasat pentru a profita politic pe măsură ce criza refugiaților s-a extins în Europa. Patru ani de război civil devastator în Siria și peste un deceniu de conflicte în Afganistan și Irak trimiseseră milioane de refugiați la granițele Europei. Majoritatea sirienilor care plecaseră din țară erau prinși în Turcia. Dar, când turcii au relaxat controalele la frontieră, în 2015, mulți sirieni, precum și alți nenorociți din Afganistan, din Irak și din alte părți au pornit spre vest prin Balcani, către Europa Occidentală.
Ungaria se află drept în calea lor. Și, deși foarte puțini refugiați se arătau interesați să se stabilească acolo, guvernul Orbán i-a hărțuit. În scene haotice și tulburătoare, în apropierea gării din Budapesta, sirienilor și altor imigranți li se arăta foarte puțină simpatie și, adesea, nu li se ofereau hrană și adăpost. Guvernul ungar a acționat rapid, construind un gard din sârmă ghimpată de 175 de kilometri de-a lungul graniței Ungariei cu Serbia și, ulterior, cu Croația.
Decizia cancelarului german Angela Merkel de a deschide granițele țării sale pentru mai mult de un milion de refugiați a fost motivată, în mare parte, de oroarea față de ceea ce se întâmpla în Ungaria lui Orbán. Imaginile cu familii de refugiați chinuite – care fugeau de război înghesuite în trenuri aglomerate – erau prea dureroase și evocatoare pentru mulți germani ca să fie acceptate după Holocaust. (…)
