Samson, învingătorul

În Dispariția (2021), Cosmin Perța construia o poveste fantastică, pornind de la o investigație jurnalistică presupus reală: misterioasa evaporare spre nu se știe unde a locuitorilor unui sat întreg de lângă Cluj. Nu dimensiunea polițistă sau metafizică era cea care conta, neapărat, ci starea de lucruri într-o lume mobilă, polimorfă, închisă, o lume cu trasee repetitive sau blocate, din care oamenii vor, la un moment dat, să evadeze. În Ca să nu se aleagă praful de toate (Polirom, 2023), autorul rămâne în perimetrul transilvan (tot undeva nu departe de Cluj) și-n cronologia anilor 1990, un timp al tuturor transformărilor posibile, foarte ofertant, astfel, pentru proză. De data aceasta, micul roman al lui Perța se concentrează pe portretul unui anti-erou, un profil cumva tipic anilor ´90, de care s-au mai ocupat în varii forme câțiva autori importanți, de la Radu Aldulescu la Bogdan-Alexandru Stănescu, Ciprian Măceșaru, Iulian Bocai și Beatris Serediuc. Ceea ce reține atenția în ramificațiile acestui profil e, la Cosmin Perța, amestecul indiscernabil de violență și candoare, de ratare social-afectivă răzbunată cu pumnul și voință de mântuire prin mult așteptata metamorfoză întru bine.

„Puteți să-mi spuneți Samson”, „mi se zice Samson”, „Samson vor să-mi zică, Samson să fie” sunt câteva dintre autorecomandările naratorului-personaj, un fel de „call me Ishmael” cu rezonanțe melvilliene, de care, de altfel, protagonistul nu e străin. „Nu vă jucați cu Samson” e corolarul perfect al acestei prezentări amenințătoare, pentru că (anti)eroul romanului e un avatar recent al uriașului biblic despre care știa și el câte ceva, ca cititor solitar al puținelor cărți rămase într-un pod uitat al casei. Fiu al unei mame iubitoare care murise destul de devreme și al unui tată brutal, alcoolic și cvasi-indiferent, membru ale unei comunități rurale forestiere în care abia supraviețuiește de azi pe mâine ca zilier la gater, bodyguard de ocazie și interlop „de partea binelui”, personajul lui Cosmin Perța e un survivor de anduranță al vremurilor postrevoluționare românești. Temut și căutat, deopotrivă, dotat fizic peste normă și insensibil genetic la orice durere, tânărul din roman e, paradoxal, un visător de cursă lungă. Dorința sa ardentă e aceea de a da marea lovitură financiară și de-a pleca în Germania, pentru a se așeza acolo la casa lui o dată pentru totdeauna, cum mulți alți conaționali ai vremurilor sale deja o făcuseră. În slujba acestui vis salvator, ținând aproape memoria tandră a mamei, pune întreaga sa energie și forță nemăsurată. Amoralismul său nu e decât o aparență, în fond orice Dalila trebuie stăpânită defintiv, cu orice mijloace: își bate profesorii aroganți, abandonează gratuit o promițătoare carieră sportivă, trăiește din taxe de protecție și pretinse retribuții datorate, răzbună anonim cauze insolubile, se bagă aiurea în conflicte doar ca exercițiu de menținere, fură de la cei care au furat, la rându-le, ține aproape prieteni loiali, pedepsește trădători, elimină adversari, prestează bătaie contra cost, disprețuiește șmecheria fără acoperire și vagabondajul erotic. Îndrăgostit, într-un sfârșit, de fata pe care el însuși o scosese din ghearele prostituției, așteaptă împlinirea într-o iubire devotată, alături de care ar fi posibilă și marea evadare în vest, cu atâția bani încât viitorul să nu mai fie o problemă.

Succesiune de etape care mai de care mai brutale, mergând de la devastări de cluburi și umiliri ale polițiștilor la vătămări corporale iremediabile și la crimă, romanul e o uriașă confesiune menită să pareze defetismul patern, conform căruia, orice ai face, praful se va alege de toate. Făcută de pe pragul morții, confesiunea acestui Samson recent de numai 22 de ani, doi metri și 140 de kilograme e un strigăt de speranță într-o lume care se prăbușește, din toate punctele de vedere. Fragil în esență, sensibil și uman, măcinat perpetuu de imaginea crudă a unui câine care se sinucisese aruncându-se cu un simplu scâncet sub roțile trenului, protagonistul lui Cosmin Perța vrea să învingă, deși nimeni și nimic nu l-au ajutat vreodată: „O să mă ridic și o să-mi fac ordine în viață. Măcar mie, dacă altora nu pot. Căsuța noastră o să fie cu mușcate la geam, cum am văzut la țipțeri, și o să avem o curte mică și în ea o să plantez un molid, să ne aducă aminte de casă. Un molid pe care să nu-l taie nimeni niciodată. Să fim fericiți. Să nu se aleagă praful de toate. […] Eu nu o să fiu un tată cum a fost tata. O să le iau copiilor o pisică. O să o cheme Crăița. Așa îi spuneau vecinii mamei, că se ținea mereu cu nasul pe sus, de parcă era crăiasă. Și purta mereu rochii albe, galbene și înflorate.”

Exponent al unei generații de copii și tineri care n-au găsit prea ușor reperele, Samson-ul lui Cosmin Perța hiperbolizează o tipologie, desigur. Dar, dacă ne gândim bine, nimic nu e prea exagerat, în el. Ce n-am fi făcut atunci, în anii aceia plini de nebunia extatică a ieșirii de sub toate cenzurile, ca să ieșim o dată la lumină, ca să învingem?

(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)