Chiar!
Doamne, ce greu este să observi ce-i în jur şi să discerni adevărul…
Câteva arabescuri literare mi-ar permite încercuirea lui, l-aș învălui în aşa zisa înţelepciune a trecerii și m-aș preface că descopăr america și deci am substanță.
Restul e numai o adâncă crevasă existenţială din care ieşim confuzi şi evident zăpăciţi de relativul adâncului…
Un decor ales cu grijă ne înconjoară, nu profesional că profesionalismul are limite serioase, caută o perfecţiune elaborat-gândită la rece, o minuţiozitate specifică unui astfel de decor implică inspiraţie, o inspirație așa ca o dantelă fină, cu un milion de farafastâcuri și care iţi sau nu-ți vorbeşte decât dacă întrezăreşti în curbura liniilor o notă aberantă, o călcătură alăturea cu drumul, gafele intenţionate sau nu par oricum accidentale așa încât eroarea nu-i decât o alunecare în necunoscut, tatonare a posibilului și atât.
Cum am zis: arabescuri literare!
Si cum zice Churchil: „A lie gets halfway around the world before the truth has a chance to get his pants on”?
Altfel, suntem bine merci, aşa în general, ne cam ciocnim unii de alţii, ne mai și încăierăm, e drept, dar în general ne ţinem încă pe picioare chiar dacă a bătut intens vântul ăsta „alien” cu nume provocator, cumva conspirativ, greu de tradus, vreau să zic, Covid (saar) 19, chiar dacă plouă cu vești aproximative că plecarea (ori nu?) a armatei americane din Afganistan ori fâțâiala asta a Chinei în spațiu celest devenită un fel de plimbare pe corso care se alintă aruncând priviri curioase când ici când colo, chiar dacă distribuim semne de întrebare informațiilor care oricum au viața scurtă a momentului și deci reținem din ele mai nimic, dar strecoară, furișează, parcă ar fi mai corect spus, depinde de senzaţionalul evenimentului – acea profundă neliniște a nesiguranței fie războinică fie revoluţionară, chiar dacă, de fapt, totu-i un fel de talmeş-balmeş din care n-avem decât să reţinem ceea ce ni se pare mai lângă – ştiţi cum e „cămăşa e mai aproape decât haina…”
Pe urmă, paralel cu ciudăţeniile meteo, alea cu inundaţii, trăsnete, tornade, tsunami, erupţii vulcanice, ba chiar ninsori în mai, mă rog, tot tacâmul unei planete trebăluind să afle și până atunci elaborează ideologic – vorba vine – elaboreaza – că Marx e parola de schimb a universităților și nu numai – se reinventează istoriceşte, se reaşează valoric şi cu pretenţia autorităţii absolute se cere lumii încredere, ba chiar aprobare, aşa încât trecând pe la porţile proxime se pun la păstrare aberaţiile din care abia se încearcă ieşirea cu faţa curată şi cum ne caracterizează redescoperirea unor „adevăruri fundamentale” (nu asta e istoria?) etalăm siguranță, bâta-n baltă fiind doar erori ocazionale; vezi patriotismul local și precipitarea globalizării, încălzirea (tot)globală și ideea salvării planetei(sic!) practica înțelegerii (armoniei?) și încăierarea războinică, dar mai ales, reacreditarea eșecurilor ca experimentări necesare.
Eluzivi adevărul ăsta, undeva în toată harababura asta care nicimăcar nu-i inedită, e numai un mister al cărui „clue” ar fi așteptarea… Iar meritul așteptării ar fi doar înțelepciunea răbdării?
Nu ştiu în ce măsură ceea ce zic eu aici ar putea fi important şi nici nu ştiu dacă e important să ştiu, simt uneori că ne retragem, că privim un spectacol ai cărui actori am vrea să fim şi nu suntem, lumea se desfăşoară pe acorduri prea largi parcă, uneori ne plac, alteori nu, dar continuăm să trăim, să ne bucurăm şi să ne întristăm şi poate în egală măsură, să ne batem cu «morile de vânt» – Cervantes a aflat asta cu vreo 400 de ani înaintea noastră – sau să întoarcem spatele, să privim frământările pământului ăsta cu înţelepciunea (?) vârstei sau cu furiile tinereţii și, cum ziceam, să le acceptăm…
Cam aşa: “privită dinafară casa şi-a pierdut strălucirea, verticalitatea faţadei e numai o iluzie, o tristeţe clătinarea asta a eficienţei și chiar a bucuriei care a fost şi doar dacă rupi frâiele imaginaţiei crezi că poţi acoperi decrepitul ori te blochezi în a impune o credinţă care din start e absurdă…” cum ziceam undeva încercând explicaţii… Inutile desigur.
Te mişti ca într-un câmp deschis cu ochii numai pe mirajul orizontului, ba te şi închipui pe lărgimea oceanului peste care chiar vrei să treci şi ce laşi în urmă n-are nicio importanţă…
Casa “monedă de schimb”? Subţire, subţire rău ideea asta!
Privită dinăuntru o limpezire, destul de apoasă, e drept, dar limpezire, dă ușii autoritatea izolării, o arunci după tine și se închide cu tonalități multiple din care desigur distingi doar scrâşnetul yallei…
Așa mai merge!
Fotoliul e confortabil, americanii au dreptate să-și întindă picioarele în poziția aia autoritară care, cred eu, ascunde o oarecare nesiguranță disimulată autoritar, dar asta e altă poveste, lumina intră cu o oarecare discreție așa ca să țină la distanță chemările dinafară și cea mai deșteaptă idee ar zice: citeste!
Citesc, sigur că citesc, ce îmi cade în mână, am o mulțime de variante, “Three man in a boat” ar fi una, “Momente și schițe” ar fi alta că râsul nu face rău la nimeni, poate chiar “Dubliners”( e Joyce, dar proză scurtă, preferința cade însă pe Cormac McCarthy acum poate numai pentru că readuce în atenție o lume ca un ecou a ceea ce era și, sigur, chiar mistery, poate Sam Spade ori Philip Marlowe în acțiunile alea unice cu care mă țineau trează până noaptea târziu…
Ideile deștepte dau o șansă: când “afară-i vopsit gardul…” o simplă privire dinăuntru asigură distanțarea “leopardului”…
Nu-i așa? Si într-o zi am să cred că pot scrie despre adevăr.
Până atunci…Observații minore
Ori vorba lui Beckett: “You’re on earth. There’s no cure for that.”!
