Am simțit că mă sufoc. Azi nu m-a strâns de încheietura mâinii. Ziua a început ca de obicei cu o dimineață banală cu duș și spălat pe dinți, îmbrăcat pe fugă și plecat în ultima secundă la restaurantul din hotelul de lux.
Bonjour, madame.
Mă întâmpină Ramses, în ținuta lui de portar, cu silueta masivă, cu umerii un pic lăsați de vârstă, pielea cafenie tare frumoasă, ochi blânzi. Azi are emoții. Familia lui din Senegal vine în vizită după aproape zece ani. Drum lung, bani puțini.
- Madame, facem și noi ce putem, și zâmbește larg.
- Sigur, Ramses, cu toții facem ce putem, i-am răspuns grăbindu-mă spre biroul meu.
Sunt o femeie singură. Nu. Corectez. Nu sunt o femeie singură. Am un iubit cu care stau de aproape un an. Un an cu multe dureri în piept și sufocări dar și cu mult extaz. E un tip ușor extravagant, uneori cam libertin, chiar impudic, neobrăzat. Se simte bine în pielea lui, poate că e doar o impresie.
Am mult de lucru. Sunt managerul unui mare restaurant. Parisul ploios al iubirilor noastre, al capriciilor noastre, al urmelor de strânsoare lăsate pe încheietura mâinilor. În pauza de prânz am fost la Muzeul Picasso, să văd noua aranjare a expoziției, cu fundaluri colorate. Țin la valorile mele, asta îmi dă un sentiment de liniște. Într-una din săli, pereții au fost pictați în albastru petrol. Mă simt ca pe fundul oceanului, într-o stare sumbră, profund melancolică. Un autoportret al lui Picasso, din perioada albastră privește spre tabloul La Celestina, aflat tot singur pe un alt perete. Atmosfera redă starea lui Picasso în timp ce le picta.
Perioada albastră poate fi și vremea în care începi să pierzi oameni la care ții, evenimente care te marchează profund. Sunt în contact cu interiorul meu. Din ce stare vin? Perioada albastră a trecerii spre maturitate și de lăsare în abis a sufletelor dispărute.
Cum ar arăta un tablou de-al lui Picasso deasupra șemineului meu? În oceanul albastru al sălii de muzeu, pot să-mi imaginez orice. Din ce stare vin, spre ce stare mă îndrept, în ce stare sunt acum?
În același ocean e și tabloul Celestinei. Parteneră a suferinței, demnă, în același timp iscoditoare, umblătoare pe cărările unei lumi fantomatice. La Celestine a unit destine, a legat iubiri uneori grotești, făptură de un erotism greu de descifrat la prima vedere, zgârcit, rapace ca un vultur cu un sigur ochi. O maestră a seducției.
Bonjour, madame.
Plouă. Ramses e trist. Când e vremea așa, el își aduce aminte de soarele și de cerul uscat de acasă, acolo unde bătrânii satului imploră ploaia să vină. Ar fi bine, dragă Ramses, să nu rămâi cu tristețea, e o parteneră înșelătoare, în aparența ei calmă, te poate ucide. Ramses dă din cap, madame spune ca de obicei vorbe alese.
Merci, madame.
- Astăzi sunteți abătută.
I-am arătat încheietura mâinii ca un deșert în care nu mai plouase de multă vreme.
- O femeie neiubită se usucă, se spune în satul meu.
Mi-a cerut voie să-mi ia încheietura mâinii, s-a uitat cu atenție ca un vraci care știe leacuri. Dar a tăcut. Și în tăcerea lui adâncă m-am simțit ca în oceanul de melancolie din tablourile lui Picasso.
Merci, madame.
- Pentru ce, Ramses? Tu mi-ai făcut un cadou, nu eu ție.
Ochii lui blânzi mă priveau cu atenție.
Azi, o dimineață scurtă. Vorbe puține. „La naiba cu nodul de la cravată!”. Nervii de dimineață sunt abracadabra bărbatului de succes. Iubitul mi-a atins în treacăt umărul, apoi mi-a lăsat cravata pe umărul celălalt. Spune că eu fac cel mai frumos nod la cravată. Așa o fi. Ramses nu mi-ar fi zis asta și nu doar pentru că la el în sat nu se poartă cravate.
La Celestina îmi revine în minte. Figură închisă, ochi beteag. Erotismul are culoarea albastră. Ramses mi-a sugerat o dată să mai aducem un pic de culoare în restaurantul pe care el îl găsea insipid. Știe că nu e treaba lui, dar o spune cu atâta candoare că nu îl pot opri. Un salon verde, cu pereți din catifea nu ar fi totuși o idee rea. Ca o rochie ce stă perfect pe o femeie, lăsându-i spatele gol la vedere. Senzualitatea are culoarea verde-închis.
Bonjou, madame.
Merci, madame.
Politețea are mai multe culori. La Ramses e portocalie, la iubitul meu e gri-metalizat ca o carcasă de mașină. Am simțit că mă sufoc. Nici azi nu m-a strâns de încheietura mâinii. Acum ceva vreme o făcea spontan, schița chiar și o urmă de plăcere. Nu știu când să pun virgulă. Până la punct mai e cale lungă. Virgulele le așez împotriva ființei mele.
Ah, les femmes!
Ramses spune că femeia trebuie să fie protejată și că asta e responsabilitatea bărbatului. E mândria lui, așa e la el în sat. Cum își aleg tineri partenerii la voi în sat, Ramses? Să aibă ce vorbi, ce povesti, să se poată asculta unul pe celălalt. Înainte de căsătorie sunt lăsați împreună, câte o oră pe zi, într-un cort, sub supraveghere. Un bătrân înțelept le urmărește conversația, de fiecare dată. La finalul unei săptămâni dă verdictul.
Ce simplu pare. I-am zis lui Ramses că la noi nu funcționează așa. Alegem liberi. Ramses a zâmbit la auzul cuvântului liber. Adică, madame a ales liberă să suporte mofturile cu nodul de la cravată, doar ca să fie ținută strâns de încheietura mâinii? Ce bărbat ar permite asta?
Bonsoir, madame.
Merci, madame.
Tot ce vreau să spun și subliniez aici cu mare convingere, e că orice mișcare aș face ca femeie în lumea asta, tot nu e suficient. Lucrurile nu se urnesc din loc iar dacă se urnesc, o iau într-o direcție imprevizibilă.
Uneori, seara târziu, înainte de închidere, ies pe treptele restaurantului și mă așez alături de Ramses să salutăm împreună clienții care pleacă sau să mai schimb cu unii dintre ei câte o vorbă. Ramses se bucură de fiecare dată. E un bărbat inteligent și blând. Înțelege, după felul în care-mi țin eu pardesiul, strâns cu o mână la piept, sau după lungimea rochiei, ce fel se seară voi avea. Există și un joc cu încheietura mâinii drepte, simte că de acolo mi se trage surâsul meu amar. Îi arăt rapid palmele, ca un copil care vrea să trișeze, iar el îmi numără din ochi cutele fine de la baza lor. Când sunt clienți de față, luăm poziția „smirnă”.
Bonne nuit, madame.
Bonne nuit, Ramses.
Eu la casa mea, el la casa lui, unde îl așteaptă cuminte și răbdătoare, soția. Amândoi veniți din Senegal, așa mi-a zis Ramses. Interesantă povestea lor.
Criza nodurilor de cravată s-a întețit, iar atingerile, chiar și în treacăt, s-au rărit. Și-a cumpărat mai multe cămăși albe și două costume care-i vin perfect. Am sărbătorit aseară un an de când formăm un cuplu (detest cuvântul). M-a invitat la un restaurant cochet din Cartierul Latin, am băut șampanie și am vorbit de toate, ne-am și certat. La finalul mesei mi-a luat mâna și m-a privit în ochi. A scos din buzunarul de la piept al jachetei perfecte o cutie mică neagră. Era un inel. Cu o minimă pregătire și un mesaj scurt, m-a cerut în căsătorie. Ce-ar fi zis Ramses? Mi-a venit în minte povestea din satul lui. Iubitul mă privea insistent. Am întins mâna cu încheietura în sus, mai mult ca să văd ce face. Nu a reacționat în niciun fel, aștepta doar răspunsul.
L-am refuzat politicos. S-a ridicat brusc și a plecat lăsându-mă să achit eu nota. I-am mulțumit în gând lui Ramses. Mă salvase de la înec într-un ocean de melancolie albastră, mă salvase de propria mea îndoială. Înțeleptul meu Ramses, bunul și bătrânul meu Ramses. Ca un adevărat șaman citise în liniile de la încheietura mâinii mele și văzuse acolo viitorul cu noduri de cravată.
La un an după această întâmplare, într-o bună zi, Ramses a venit la mine în birou și m-a rugat să-l las să plece împreună cu soția, înapoi în Senegal. Avea deja biletul de avion cumpărat. Uimită, l-am rugat să mi-l arate. A ezitat o clipă, apoi mi l-a întins. Un bilet, doar dus, pe un singur nume, al lui. Stătea drept, demn în fața mea, gata să plece în țara lui, acolo unde voia să moară și să fie îngropat. În satul lui. Și doamna? am întrebat eu. A scos un plic legat cu fundă neagră. Doamna era acolo, în satul lui, în cimitir, așteptându-l, până când șirul zilelor lui pe pământ se va încheia. Să fie și ei în sfârșit liberi.
- Facem și noi ce putem, madame, a surâs împăcat. Să aveți grijă de dumneavoastră, madame, mare atenție la încheietura mâinii. O să vă veghez și eu de acolo, de departe, nu sunteți singură.
Ne-am luat rămas bun ca doi camarazi de arme, fără lacrimi, doar o îmbrățișare scurtă.
Despărțirile ca aceasta au culoarea albastră. Albastrul cerului senin.
Albastru
Perioada albastră
Picasso și amicul Casagemas
La Celestina
Să nu uit.
Când mă simt singură, îmi strâng încheietura mâinii drepte cu mâna stângă.
Au revoir, madame.
