Note pentru un jurnal al despărţirii ( 170)

O anumită complicitate a discreţiei ne împiedica, de atâtea ori, să trecem pragul unui trecut care era, pentru tine, doar un domeniu de durere şi de lacrimi. Despre acel timp alegeam să tăcem impreună, poate pentru că în acea tăcere unită a inimilor noastre se simţea jalea ce cobora asupra casei în care te născuseşi şi ale cărei ziduri erau, acum, şi ale mele.

Şi poate că poarta ce ne separă de acei ani ai adolescenţei tale se deschide atunci când contemplăm imaginea ta şi a fratelui tău într-o stingheră vacanţă marină: o fotografie îndepărtată şi fragilă, în care mâinile voastre se strâng în marginea unui val, iar cerul de deasupra voastră pare că a încremenit, în tonuri de nostalgie. Şi nici măcar aici acea seriozitate melancolică nu te părăseşte, ca şi cum în miezul tinereţii tale se ascundea, arsă şi îndurerată, maturitatea copilului ce nu cunoscuse bucuria.

Si poate că poarta ce ne desparte de acel timp al adolescenţei tale se dă la o parte în clipa în care mâinile noastre, îngemănate în vis, ating fugar coperta cărţilor pe ale căror pagini dorm dedicaţiile scrise de tine: ochii noştri uniţi înaintează, pe un fir al curgerii, spre mica masă unde şcolarul delicat ce erai îşi făcea temele, vegheată de frigul ce cobora asupra ei, ca de o ninsoare densă a tristeţii.

Şi poate că poarta ce ne îndepărtează de acel ev al adolescenţei tale se topeşte în reverie atunci când, în faţa teatrului Pastia, privesc treptele pe care au urcat şi paşii voştri, cândva, în căutarea acelei armonii muzicale ce dormea în visele tale, ca o promisiune a vocaţiei tale tainice : tot ceea ce nu îţi era îngăduit să fii se împlinea pe acea scenă provincială şi ariile de operă deveneau vântul ce te alinta, parfumat, ca o alinare.

Şi mi se pare că despre toate acestea am scris , împreună, în acest roman stângace care ne cuprinde, pe noi şi pe cei de dinaintea noastră, ca într-un album de fotografii. Şi mi se pare că o anume înseninare a amurgului se desenează pe chipul tău, de parcă întregul trecut de emoţii şi de aşteptare se preschimbă în prezentul de ochi mişcat al viselor noastre.

Şi am ajuns, amândoi, în acel punct din care putem îmbrăţişa trecutul din care venim, ca într-un larg de mare. Suntem , amândoi,prinşi în rama anilor care au fost, iar nerăbdarea durerii a lăsat locul seninătăţii de crepuscul. Suntem, amândoi, acolo unde destinul era chemat să ne aducă. Vocile noastre au regăsit, în cele din urmă, cuvintele uitate şi risipite.

Şi ştim că în această contopire de timp şi de şoapte adolescenta de demult se află în mama ce înfrunta provizoratul suplinirii, ca pe un purgatoriu etern. Şi simţim că în acest freamăt de culori şi de arome casa noastră pierdută se înalţă din nou, netulburată şi atinsă de sorii nopţii, cu tandreţe complice : din colţul nostru putem privi pe gaura cheii, ca într-o poveste miniaturală, forfota visătoare a cristalelor şi a nopţilor simboliste, închise în sipetul tainic al marilor vacanţe.

Lăsând în urmă certitudinea aspră a dimineţilor solitare suntem ucenici ai stingerii şi ai amurgului. Demiurgi înlăcrimaţi, zidim himerele în care dragostea noastră de dincolo de moarte se adăposteşte, ca într-un cămin de demult. Un anotimp al doliului şi al speranţei ne primeşte la el, spre a ne acorda libertatea plăpândă a trecerii şi contopirii. Iar ochii noştri sunt ochii unei singure fiinţe- larg deschişi spre cerul norilor de noapte, ei regăsesc cărarea de ceaţă a morţilor noştri dragi, ca într-o invocaţie tandră.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *