Şi poate că singura cronologie a vieţii mele este cronologia delicată şi tainică a acestui jurnal : paginile sale sunt tot ceea ce ne mai uneşte, iar cuvintele pe care le chemăm, scriindu-l, sunt cele în care mai putem regăsi puritatea melancolică a fericirii noastre.
Este ca şi cum moartea ta ar fi dăruit timpului meu linia de curgere sinuoasă a timpului nostru unit. Viitorul se întoarce spre trecut, spre a acorda prezentului privirea ce scrutează în adânc. Fiecare pas răsună pe dalele magnetice ale viselor, de parcă în arhitectura nocturnă a cerului populat de nori aş spera să mai întrevăd conturul zilelor tale.
Ostenit de nostalgie, timpul vieţilor noastre caută, asemeni fluviului ce naşte delte şi canale, liniştea de val a mării. Neastâmpărul pe care tinereţea îl aduce în inimi este dus şi apusă este speranţa dimineţilor care să lumineze deasupra noastră. Linia de orizont îngăduită nouă este doar aceea a aşteptării.
Şi poate acest jurnal să vorbească, cu propoziţiile sale îndurerate, despre miile de morţi pe care le resimt, în clipa în care dorul întră în mine ca o lamă înroşită , convocat de miresme şi de culori? Şi poate acest jurnal să readune, fugar, unitate de respiraţie a fiinţei care a încetat să mai străbată zilele sale, cu temeritate visătoare?
Cuvintele se opresc în faţa porţii lichide care îmi este inaccesibilă. Metaforele şi ornamentele frazelor nu îşi mai au nici un rost aici,unde doar dragostea de dincolo de moarte arde, ca o stea dăruită propriei sale stingeri. Eleganţa calofilă este părăsită în acest domeniu al lacrimilor, de vreme ce nimic nu mai poate egala intensitatea nostalgică a îmbrăţişărilor noastre.
Un zăcământ al durerii locuieşte în noi şi fiecare frază ce se naşte din curgerea de clape a calculatorului scoate la suprafaţa limbajului sterp ceva din fremătarea materiei ce refuză ordinea raţiunii. Silabe arse, silabe calcinate, silabe strivite, toate acestea se contopesc în sângele ce urcă în vinele textului, purtate de nerăbdarea iubirii.
Jurnal al dragostei, jurnal al căutărilor, jurnal al disperării, jurnal al tandreţii, jurnal al lacrimilor şi al înseninării, ţie mă încredinţez, ca unui ţărm de toamnă, spre a îngădui freamătului ce arde în mine să se topească în îndepărtarea privirii. Şi ţie îţi încredinţez acest portret tulburat , ce stă sub semnul jalei, spre a-i dărui împăcarea înserării.
Şi nu vom cunoaşte, amândoi, de acum înainte, decât tihna comtemplării cerului în care cerurile noastre s-au contopit, ca într-un pastel provincial. Simplitatea iubirii ni se va înfăţişa, cu întreaga ei strălucire stângace, de floare presată în ierbarul simbolist al celor care nu mai sunt. Paşii stingheri şi singuri vor regăsi unitatea de şoapte a camaraderiei, iar mâinile vor redescoperi atingerea de cleştar a geamului de iarnă ornat de surâsul umbrelor dragi.
Un anotimp al stingerii, iată ceea ce vom întâmpina, un anotimp al amurgului, iată ceea ce vom vom străbate, fără ca teroarea trecerii să ne mai încerce. Şi carnea ni se va preface în granulaţie sepia, ca într-un album de familie : din nou acasă, în casa noastră pierdută, ne vom abandona tăceriii îndrăgostite, cu ochii larg deschişi, de dincolo de moarte.
