În clipele în care singurătatea mă înconjoară, cu fortificaţiile ei de îndoială şi de jale, un vânt se insinuează din depărtări, iar parfumul tău revine până la mine, discret asemeni unei promisiuni a amurgului. Şi ştiu că atunci, doar atunci, o poartă de himere se deschide şi ceea ce este despărţit de moarte şi de uitare se reuneşte, ca în sclipirea de diamant a visului încheiat de lucirea dimineţii.
Căci dragostea de dincolo de moarte amestecă evurile şi timpurile, graţie unei sinestezii pe care numai cei care au iubit şi refuză îndepărtarea stearpă o cunosc. Prezentul se extinde, ca o stea în facere, spre a cuprinde trecutul care ne este unica patrie. O fragilă dedublare se face simţită, de parcă un corp ar exista în mii de fragmente risipite în aerul ce se dezvăluie, ca o hartă de semne.
Comuniunea despre care scriu paginile acestui jurnal se ţese din asemenea întâlniri pe care amurgul le pregăteşte, ca un preludiu al dimineţilor în care textul se iveşte din sinapse de calculator, ca din pântecul unui cosmos tulburat de dor. Cuvintele sunt chemate spre noi de acest abur al serii ce se iveşte din cerul unui oraş în care suntem mereu împreună : o simultaneitate de culori şi de paşi ne vorbeşte despre vremea în care fericirea ni se părea eternă.
Şi fiecare frază pe care o visăm, pentru a o scrie apoi, este o tăgăduire a zilei ce curge, impersonală şi oarbă. Şi fiecare frază pe care o murmurăm, spre a o transcrie hipnotic, este o convocare a somnului ce şterge graniţele dintre lumi, ca o boare. Şi fiecare frază pe care o contemplăm, strecurată printre norii de noapte, este un cântec pe care cei ce au murit îl aduc spre noi, ca o ofrandă plăpândă, iscată din contururi de iubire.
Şi poate că de aceea accidentele biografiei ce curge automat, ca un mecanism suspendat în vidul solitudinii, sunt alungate din acest jurnal: în marginile lui secundele, orele şi anii se topesc în nuanţele pe care ochii noştri uniţi le mai zăresc, ca într-o străfulgerare. Inimile care bat aici nu mai cunosc nerăbdarea căutării viitorului, de vreme ce ţărmul care ni se înfăţişează este luminat de un soare pe care îl recunoaştem, surâzători.
Şi nu mai este nevoie de curiozitatea tinereţii, după cum absentă este pustiirea bătrâneţii ce arde şi vestejeşte, teribilă. A noastră, în acest anotimp al comuniunii, este doar resemnarea melancolică, răgaz ce pregăteşte topirea cu simplitatea îndrăgostită a stingerii blânde.
Neastâmpărul este domesticit de nostalgia în care mă cufund, călăuzit de tine. Toate drumurile ce mă ispiteau cândva au lăsat locul acestui din urmă drum: destinul a desenat cărarea pe care păşim acum, în ceasurile de reverie. Şi ceea ce ne mai rămâne, spre a îmblânzi durerea, este doar aşteptarea: de o parte şi de a alta a liniei morţii, privim cerul de noapte ce ne este punte.
Şi ştim că, în cele din urmă, truda solitară a fiului risipitor se va revărsa în îmbrăţişarea maternă, ca o răscumpărare înseninată. Scriind, chem cuvintele în care tu te învălui, ca într-o patrie de ceaţă. Pe marginea dintre lumi, dragostea de dincolo de moarte convoacă visele, spre a ne dărui revederea.
