Deși genială, munca lui Jesty și a lui Jenner a rămas singulară timp de mai bine de cincizeci de ani. Ideea de a contracta o boală ca să previi infectarea cu o alta nu a părut să prindă dincolo de cazul particular al variolei vacii și al vărsatului la oameni. Abia în anii 1870, microbiologul francez Louis Pasteur a dus tehnica mai departe, folosind agenți patogeni morți sau slăbiți ca prevenție împotriva antraxului și a rabiei. Dar cel mai mare inventator de vaccinuri a fost, de departe, microbiologul american Maurice Hilleman. Echipa lui a dezvoltat peste patruzeci de vaccinuri, cele mai multe pentru compania farmaceutică Merck. Printre ele se numără opt de o importanță majoră, care se mai folosesc și azi pentru rujeolă, oreion, hepatită A, hepatită B, vărsat de vânt, meningită, pneumonie și pentru bacteria Haemophilus influenzae. De obicei, strategia lui era să dezvolte un virus într-o cultură de celule până când acesta suferea o mutație, producând o versiune mai slabă și neprimejdioasă, capabilă totuși să provoace un răspuns din partea sistemului imunitar al gazdei. În prezent, vaccinurile lui Hilleman salvează peste opt milioane de vieți în fiecare an. În total, Hilleman a salvat mai multe vieți decât oricare alt om din secolul XX.
Cât de largă e însă aplicabilitatea conceptului de la baza vaccinurilor? Putem oare să inventăm vaccinuri împotriva oricărei boli? Am inventat deja zeci de vaccinuri extraordinar de eficiente și continuăm să inventăm și altele, cum sunt cel împotriva virusului Ebola în 2019 și cel anti-COVID-19 din 2020. Tehnologia e bine pusă la punct – multe dintre vaccinurile pe care le folosim azi au o vechime de zeci de ani.
Din păcate, unele boli sunt foarte greu de prevenit prin vaccinare. Câteodată imunitatea nu ține decât o scurtă perioadă, or, noi ne dorim ca efectul unui vaccin să dureze o viață întreagă sau, cel puțin, câteva decenii. Unele organisme patogene suferă mutații foarte rapide, făcând ca noile tulpini să nu mai fie recunoscute de anticorpii generați de vaccin. Bacteriile și virusurile au nevoie doar de câteva ore pentru a se înmulți, ceea ce înseamnă că pot produce mii de generații pe an, fiecare dintre ele fiind un prilej pentru noi variații. Virusurile care au ca material genetic ARN în loc de ADN (cum e virusul HIV) suferă mutații mai ușor. Prin urmare, acele părți ale organismului lor care sunt recunoscute de anticorpi pot trece prin schimbări cu totul întâmplătoare, care să le permită să ocolească răspunsul imun.
Virusul gripal e principalul candidat la o nouă epidemie, care ar putea fi mult mai gravă decât cea de COVID-19. Trece prin mutații în fiecare an, suferind schimbări la nivelul proteinelor de suprafață la care aderă anticorpii și scăpând astfel de efectul vaccinării. Cea mai mare epidemie de gripă din istorie a avut loc între primăvara anului 1918 și începutul lui 1919. Au murit în acel interval un număr impresionant, 50 de milioane de oameni, și sute de milioane s-au îmbolnăvit. Boala a făcut înconjurul lumii în trei valuri, primele cazuri fiind probabil cele înregistrate în Comitatul Haskell din Kansas la începutul anului 1918. Această epidemie de gripă a fost numită „gripă spaniolă”, deși ar fi fost mai potrivit să i se spună „gripă americană” sau „gripă de Kansas”. O lună mai târziu, a ajuns în Europa Occidentală, adusă de armata americană, ai cărei soldați erau transportați în număr mare pe câmpurile de luptă europene. Până în iunie se răspândise deja cu o viteză uluitoare, ajungând în China, Australia, India și în Asia de Sud-Est. În iunie, jumătate de milion de soldați germani contractaseră noua tulpină de gripă, ceea ce a pus capăt oricărei intenții de a-și continua înaintarea pe frontul de vest. După ani întregi de alimentație deficitară, rezistența lor la boală era mai scăzută decât a trupelor aliate, care erau relativ mai bine hrănite. 175.000 de civili germani au murit de gripă spaniolă în ultimele luni de război. În august, a apărut în Franța un al doilea val, care a ajuns în scurt timp până și în locuri aflate la mare depărtare, ca Alaska, Siberia și insulele din Pacific. Ceea ce făcea tulpina deosebit de periculoasă era faptul că îi afecta foarte mult pe adulții tineri, cum sunt soldații. În mod obișnuit, cei mai afectați de epidemii sunt copiii și bătrânii. În cazul gripei spaniole, lucrurile au stat invers, poate fiindcă generațiile mai vârstnice își dezvoltaseră o oarecare rezistență în urma contactului cu tulpinile de gripă anterioare. Războiul a înrăutățit epidemia, facilitând răspândirea virusului în întreaga lume pe calea apei și transmiterea lui în medii aglomerate, de obicei în tabere militare sau în rândul oamenilor adunați pentru mitinguri și discursuri.
