În aer plutea o toropeală dulce adusă de vântul din sud, iar noi ne opream adesea. Oudot era bucuros ca un copil şi părea întinerit cu zece ani. Când zâmbea, stângăcia şi duritatea aparentă făceau loc unei blândeţi surprinzătoare.
În pofida căldurii moleşitoare şi a oboselii de pe urma bolii destul de misterioase care mă doborâse cu câteva zile înainte, am început căţărarea în primele ore ale după-amiezii. În timp ce înaintam destul de lent de-a lungul unor fisuri grele, adevărate rafale de pietroaie treceau pe deasupra capetelor noastre, dispărând în hăul adânc de trei sute de metri care se deschidea sub noi. Vara fusese secetoasă şi în acel sfârşit de zi călduros, nimic nu era mai normal decât căderile de pietre.
Urcaserăm fisura Lambert şi eram la o surplombă ce mi se părea prea dificil de trecut cu un rucsac greu pe spate, care mă apăsa pe umeri. M-am întors puţin înapoi ca să i-l las lui Jacques până când îl voi putea trage cu coarda. Am atacat surplomba, iar prizele pe care nu le zărisem de jos mi-au dat posibilitatea să urc mult mai uşor decât aş fi crezut. Doar o împingere din braţe şi urma să pun piciorul într-un culoar puţin înclinat, lustruit de eroziune. Deja capul mi se vedea deasupra prăpastiei. Abia atunci am observat un bloc uriaş, de circa treizeci de metri cubi, care, aflat în mijlocul „Nişei”, se pusese în mişcare îndreptându-se lent spre mine. M-am ghemuit sub surplombă în cea mai mare grabă aşteptându-mă s-o văd sfărâmându-se sub greutatea masei enorme de rocă. S-a auzit un bubuit formidabil. Dus de elan ca un săritor de pe trambulină, blocul a trecut la mai puţin de un metru de mine, continuându-şi cursa nebună pe o distanţă de douăzeci sau treizeci de metri de perete, năpustindu-se direct în morenă cu un vuiet de bombă şi ridicând un nor de praf. Cinci alpinişti, care tocmai se pregăteau să-şi instaleze bivuacul la mică distanţă de acel loc, mi-au povestit mai târziu că blocul făcuse în gheaţă un crater de aproape doi metri adâncime.
Paralizaţi de groază, am rămas în acel loc până când îngheţul de noapte a „congelat” din nou muntele. Am continuat căţărarea abia când s-a instalat liniştea nopţii şi stelele au prins să lucească pe cer.
Căldura zilei transformase însă culoarul situat sub „Nişă” într-un torent. Întunericul ne stingherea, împiedicându-ne să ne căţărăm pe lespezile prea subţiri situate de o parte şi de alta a fundului culoarului. A trebuit să urcăm chiar prin torent aşa încât, când ne-am oprit pentru a instala bivuacul, eram uzi leoarcă.
Din păcate, vântul, care îşi schimbase direcţia, bătând acum dinspre nord, devenise violent şi rece. Pe acest perete ne biciuia din faţă, iar frigul ne pătrunsese până la oase.
Pe atunci alpiniştii nu dispuneau încă de confortabilele materiale de bivuac care le permit astăzi să reziste, aproape fără suferinţe, în nopţile cele mai friguroase. În afară de îmbrăcămintea pentru escaladă, nu aveam altceva decât o pufoaică de proastă calitate, cu puţin mai caldă ca un pulover, şi o cagulă impermeabilă peticită cu nenumărate bucăţi de plasture. Pentru protejarea picioarelor nu aveam chiar nimic, iar pantalonii udaţi de torent erau ţepeni de ger.
