Lionel Terray- Cuceritorii inutilului. Din Alpi în Annapurna (2)

Pe vremea aceea, ofiţerii din E.M.H.M. erau cu toţii, într-o măsură mai mare sau mai mică, alpinişti, iar Édouard Frendo, care conducea o parte a pregătirilor, era unul dintre cei mai buni oameni de munte. Cu excepţia unuia singur, cu toţii dădeau dovadă de un spirit foarte larg şi înţelegător faţă de angajaţii voluntari, manifestând exigenţe faţă de instructorii salariaţi. Exceptând salariul, practic trăiam ca un civil. În afara instrucţiei, căreia mă dăruiam cu aceeaşi ardoare ca şi tuturor celorlalte activităţi, aproape că nu mi se cerea nimic altceva să fac. Viaţa ar fi fost minunată dacă nu ar fi existat un căpitan cu un caracter meschin şi chiţibuşar care, în afara unor discursuri interminabile, îşi vârâse în cap ideea să-mi facă zile fripte dacă nu respectam disciplina militară.

Alpinist mediocru şi temător, invidios fără îndoială pentru agilitatea şi performanţele mele, a început să-mi caute nod în papură pentru orice fleac. Mai întâi m-a apostrofat pentru că nu purtam galoane şi decoraţiile, un motiv cusut cu aţă albă pentru a-mi suprima ziua liberă de duminică. A doua oară, a reuşit să mă surprindă fără beretă la o distanţă de zece metri de cantonament şi mi-a pus în vedere, ca urmare a acelei incalificabile ţinute, că pe viitor nu voi mai putea ieşi duminica fără a cere permisie. Din fericire însă, comandantul nu mi-a refuzat-o niciodată.

Într-o zi m-a prins totuşi pe picior greşit! O febră violentă mă dăduse gata aproape toată săptămâna, dar vineri eram din nou în putere şi muşchii mei doreau să intre din nou în acţiune. Cerul era de un albastru de vis. De undeva, de sus, auzeam parcă chemarea insistentă a muntelui. Nu i-am putut rezista. Cu picioarele încă vlăguite de boală, coborâsem în sat în căutarea unui însoţitor pe munte. În Piaţa Poştei, cu nişte clădiri cenuşii lipsite de stil şi de graţie, mulţimea pestriţă din Chamonix forfotea în acel decor estival. Printre cucoane grase îmbrăcate în şort şi şefi de birou spilcuiţi, cu caschete de carnaval pe cap, am dat din întâmplare peste un alpinist parizian despre ale cărui calităţi de căţărător auzisem vorbindu-se: doctorul Jacques Oudot. Oudot a devenit mai târziu unul dintre colegii mei în expediţia de pe Annapurna, unde curajul şi devotamentul său au fost exemplare. Pe atunci abia îl cunoşteam însă. La prima vedere, acest om, care îşi făcuse un renume de bun chirurg, nu avea un fizic care ar fi putut sugera prin ceva un căţărător virtuoz. Scund şi bondoc, aproape chel, cu tenul palid şi cu o faţă lipsită de orice urmă de frumuseţe, semăna mai mult cu un orăşean livid, trăit în aerul urât mirositor al laboratoarelor şi spitalelor. Dar când te apropiai de el mai mult, ochii săi mici, întunecaţi şi adânc cufundaţi în orbite, ca de altfel întreaga lui persoană, degajau o extraordinară impresie de energie. Într-adevăr, era unul dintre alpiniştii cei mai curajoşi pe care îi cunoscusem vreodată, iar forţa uimitoare de care era capabil să dea dovadă era în contrast cu aspectul său fizic.

Încă de la primul contact mi-a inspirat simpatie şi, fără altă introducere, l-am întrebat dacă ar fi dispus să vină cu mine să atacăm peretele nordic din Les Drus. În ciuda dificultăţii acelui perete, Oudot a acceptat fără să ezite. La vremea aceea, peretele nordic al acelui masiv nu fusese escaladat decât de patru ori. Toate echipele erau nevoite să facă bivuac, iar pasajul-cheie, fisura Allain, trecea drept una dintre cele mai dificile din Alpi. Pregătiţi să ne petrecem noaptea pe platformele micului gheţar suspendat care brăzdează peretele la jumătatea sa, numit „Nişa”, luarăm primul tren spre Montenvers, iar dimineaţa puteam fi văzuţi urcând încet, sub soarele neîndurător, de-a lungul pajiştilor abrupte acoperite de smirdar.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *