Au fost și momente când noua doctrină s‑a dovedit a fi stânjenitoare. De pildă, într‑o dimineață, un diavol (constrâns cum se cuvine și în prezența sfintei împărtășanii) a observat că dl de Laubardemont era un încornorat. Secretarul a transcris conștiincios afirmația, iar Laubardemont, care nu fusese prezent la exorcism, a semnat minuta fără s‑o citească și i‑a adăugat obișnuita precizare finală prin care declara că, după cunoştinţa lui, tot ce fusese trecut în acel procès‑verbal era adevărat. Când s‑a aflat, toată lumea a râs rabelaisian. Firește c‑a fost supărător, dar n‑au existat consecințe serioase. Documentele compromițătoare puteau fi distruse, secretarii idioți concediați și diavolii impertinenți rechemați la datorie printr‑un perdaf sau chiar o bătaie zdravănă. Una peste alta, avantajele noii doctrine erau mult mai mari decât inconvenientele.
Laubardemont și‑a dat seama repede că unul dintre aceste avantaje era următorul: acum era posibil să‑l flatezi pe cardinal într‑o manieră cu totul nouă și supranaturală (prin gura unui diavol care fusese constrâns cum se cuvine în prezența sfintei împărtășanii). În minutele unui exorcism din 20 mai 1634, scrise în întregime de mâna lui Laubardemont, citim: „Întrebare: «Ce spui despre marele cardinal, protectorul Franței?». Diavolul a răspuns, jurând pe numele lui Dumnezeu: «Este năpasta tuturor bunilor mei prieteni». Întrebare: «Cine sunt bunii tăi prieteni?». Răspuns: «Ereticii». Întrebare: «Care sunt celelalte aspecte eroice ale persoanei sale?». Răspuns: «Munca sa pentru binele oamenilor, harul guvernării, pe care l‑a primit de la Dumnezeu, dorința sa de a păstra pacea în creștinătate, iubirea statornică pe care i‑o poartă regelui»”. Era un omagiu frumos și, cum venea direct din iad, putea fi luat drept purul adevăr. Călugărițele erau pierdute în isteria lor, dar nu atât de pierdute încât să uite ce era în avantajul lor și ce nu. În timpul posedării, așa cum a observat dr. Legué1, Dumnezeu, Hristos și Fecioara au fost blasfemiați întruna, dar Ludovic al XIII‑lea și mai cu seamă Eminența Sa niciodată. Cucernicele măicuțe știau foarte bine că puteau să‑și verse focul pe rai fără să fie pedepsite. Dar dacă erau obraznice cu cardinalul… Vezi ce pățise dl Grandier.”
