Autorizate oficial, uneori chiar sugerate și mereu ascultate cu respect, depozițiile demoniace au început să curgă tocmai când Laubardemont avea nevoie de ele. I se părea de dorit ca Grandier să nu fie doar magician, ci și mare preot al Vechii Religii. S‑a dus vestea și imediat una dintre posedatele laice a mărturisit (prin gura unui diavol care fusese constrâns cum se cuvenea de unul dintre exorciștii carmeliți) că se prostituase pentru paroh și că el își exprimase aprecierea oferindu‑se să o ducă la sabat și să o facă prințesă la curtea diavolului. Grandier a spus că el nici n‑o văzuse vreodată pe fată. Dar Satana vorbise și era un sacrilegiu să te îndoiești de cuvântul său.
Unele vrăjitoare, cum bine se știe, au sfârcuri suplimentare; altele dobândesc, acolo unde le atinge degetul diavolului, una sau mai multe mici zone insensibile, iar înțepătura de ac în acele locuri nu provoacă durere și nici nu face să curgă sânge. Grandier n‑avea sfârcuri în plus; ergo, trebuia să aibă undeva pe corp locurile lipsite de durere prin care cel rău își însemnează adepții. Unde anume erau locurile astea? Pe 26 aprilie, stareța oferise deja răspunsul. Erau cinci semne cu totul: unul pe umăr, acolo unde sunt însemnați criminalii, două pe fese, foarte aproape de anus, și câte unul pe fiecare testicul. (A quoi rêvent les jeunes filles?*)1 Pentru a confirma adevărul acestei declarații, chirurgului Mannoury i s‑a poruncit să facă o mică vivisecție. În prezența a doi farmaciști și a mai multor doctori, Grandier a fost dezbrăcat, ras peste tot, legat la ochi și apoi înțepat sistematic până
* La ce visează fetele?, titlul unei comedii de Alfred de Musset (n.tr.).
la os cu un ac lung și ascuțit. Cu zece ani înainte, în salonul lui Trincant, parohul se amuzase pe seama acelui nătărău ignorant și încrezut. Acum nătărăul se răzbuna. Durerea era insuportabilă și, prin ferestrele zidite, țipetele prizonierului puteau fi auzite de mulțimea de curioși care tot creștea în stradă. Din lista oficială a capetelor de acuzare pe baza cărora a fost condamnat Grandier aflăm că numai două dintre cele cinci semne descrise de stareță au fost descoperite, din cauza marii dificultăți de a localiza asemenea zone mici de insensibilitate. Dar, pentru scopurile urmărite de Laubardemont, două erau mai mult decât suficiente. Metodele lui Mannoury, putem adăuga, erau admirabil de simple și eficiente. După o serie de înțepături groaznice, el întorcea acul și apăsa pe carnea parohului cu capătul neascuțit. În mod miraculos, atunci nu provoca durere. Diavolul marcase acel loc. Dacă i s‑ar fi permis să‑și continue examinarea suficient de mult timp, nu încape îndoială că Mannoury ar fi descoperit toate semnele. Din păcate, unul dintre farmaciști (un venetic din Tours, în care nu se putea avea încredere) era mai puțin complezent decât doctorii din oraș pe care Laubardemont îi adunase pentru a superviza experimentul. Bărbatul a protestat când l‑a prins pe Mannoury că trișează. Degeaba. Raportul său minoritar a fost ignorat. Între timp, Mannoury și ceilalți se dovediseră a fi foarte cooperanți. Laubardemont a putut să anunțe că știința coroborase revelațiile iadului.
Desigur că în mare parte știința nu trebuia să coroboreze nimic; ex hypothesi, revelațiile iadului era adevărate. Când Grandier a fost pus faţă în față cu cele care îl acuzau, toate s‑au repezit la el ca o hoardă de menade, țipând prin gurile tuturor diavolilor din ele că el le vrăjise, el era cel care, în fiecare seară timp de patru luni încheiate, colindase prin mănăstire după pradă, făcându‑le avansuri și șoptindu‑le la ureche vorbe ademenitoare și obscene. Laubardemont și secretarii săi au transcris cu conștiinciozitate tot ce se spunea. Minutele erau semnate cum se cuvine, contrasemnate și arhivate în duplicat la notar. Factual, teologic, iar acum și legal, totul era adevărat.
Pentru ca vinovăția parohului să fie și mai adevărată, exorciștii au adus și o serie de „pacte”, care apăruseră în mod misterios în chilii sau (și mai bine) care fuseseră vomitate, nedigerate, în toiul unui paroxism. Cucernicele măicuțe fuseseră vrăjite și încă erau sub vrajă prin intermediul acestor pacte. Iată, de pildă, o bucată de hârtie, pătată cu trei stropi de sânge și conținând opt sâmburi de portocală; iată un mănunchi de cinci paie; un pachet mic cu tăciuni, viermi, fire de păr și unghii. Ca de obicei, Jeanne des Anges le‑a întrecut pe toate celelalte. Pe 17 iunie, în timp ce era posedată de Leviatan, a vomitat un pact care conținea (după cum spuneau diavolii ei) o bucată din inima unui copil sacrificat în 1631, la un sabat al vrăjitoarelor de lângă Orléans, cenușa unei azime și sânge și spermă de‑ale lui Grandier.
